Psihoautentic

Să găsim în noi ce invidiem

Conceptul de invidie a evoluat de la modul în care inițial era considerat un derivat pulsional al pulsiunii de moarte la un rezultat al eșecurilor mediului, din perspectiva relațiilor de obiect, iar în prezent modelul relațional l-a considerat ca și fenomen intersubiectiv.

Invidia este un afect care este componentă integrală din trei aspecte tragice ale existenței umane.

1. Invidia din nevoie rezultă din realizarea faptului că celălalt are ceva de care avem nevoie, dar pe care nu îl avem. Cu alte cuvinte, invidia este îndreptată împotriva persoanei care ne oferă ceea ce avem cu disperare nevoie și ne simțim neputincioși să ne oferim singuri.

2. Invidia de separare este rezultatul dependenței de celălalt, care este separat de mine, are o minte proprie și nu este posesia mea. Subiectul nu este capabil să îl vadă pe celălalt ca un subiect, îl consideră un obiect, nu îi suportă libertatea motiv pentru care dependența și ura față de acesta crește din ce în ce mai mult.

3. Invidia narcisică izvorăște din conștientizarea dureroasă a propriilor limitări și deficiențe față de fantasma inconștientă de omipotență ș imortalitate (McDougall, 1989).

Dorința stabilirii unei legături mai apropiate cu obiectul este comuna dar se manifestă în forme diferite, în invidia din nevoie (dorința de obține cu forța) și în invidia de separare (dorința este de a se uni și fuziona cu obiectul pentru a elimina separarea).

Conceptul de invidie ca forță instinctuală (Melanie Klein, 1957) a fost preluat de Hanna Segal (1993) care definea invidia ca un sentiment ambivalent ce își are rădăcinile atât în nevoie cât și în admirație („sânul necesar este urât și invidiat”) și a propus două modalități de a gestiona invidia și neajutorarea: încercarea satisfacerii nevoii prin relațiile cu alți, modalitate ce promovează viața și existența și o modalitate de a anihila nevoia cât și aparatul de percepție care o identifică, respectiv o activitate mortiferă. Aceste viziuni reprezintă o construcție pe două niveluri, respectiv la un prim nivel este asigurată supraviețuirea (implicând adevărul subiectiv) iar la un al doilea nivel se plasează preocuparea pentru libertate (adevărul obiectiv).

Indivizii care aleg retragerea și evitarea vieții o fac din cauza unui eșec al mediului de a oferi copilului un sentiment de a continua să existe, care are drept rezultat o angoasă de anihilare, adică spaima de a nu mai avea un Self. Așadar, în opinia lui Winnicott, invidia nu este neaparat o expresie a pulsiunii de moarte, este rezultatul unui eșec al mediului care necesită o retragere pentru apărarea vieții. Conform spuselor lui Winnicott deși relaționarea de obiect implică mecanismele de proiecție și identificare („ceva din subiect se regăsește în obiect”), folosirea obiectului implică o recunoaștere a obiectului ca fiind extern. Această conștientiare și eșecul de a face tranziția de la relaționarea de obiect la folosirea obiectului, prin plasarea obiectului în afara controlului omnipotent al persoanei, conduce la sentimente de inferioritate, impotență, confuzie, furie și ură, culminând într-o dispoziție spre invidia malignă.

Procesul de separare de mamă este precondiția experienței de invidie, un stadiu în care toate cele trei forme apar simultan. Procesul este unul de descoperire a existenței celuilalt, de comparare a celuilalt cu sine și de identificare a diferențelor. Bebelușul identifică astfel că are lipsuri și este deficitar, că există persoane care au ceva ce el nu are, și astfel învață durerea agonizantă a comparației și deficienței (Ogden, 2004). Această durere este transformată în emoția de rușine și, prin urmare, rusinea este un precursor al invidiei (Symington, 2011).

Din perspectivă relațională Spillius (1993) pune accentul asupra „relației percepute dintre cel care oferă și cel care primește”. Această tranzacție implică faptul că matricea mamă-copil depinde nu numai de cum hrănește mama bebelușul și cum primește bebelușul hrana, ci și de faptul ca hrănirea să fie un proces comensual. Comensualitatea implică o relație de hrănire reciprocă, și în contrast, „invidia împiedică relația comensuală” (Bion, 1962). Acest aspect atrage atenția asupra experienței subiective atât a celui care oferă cât și a celui care primește.

O componentă care determină intensitatea și evoluția invidiei este Speranța, așa cum a fost definită de Harold Boris, ca existența sau nonexistența perspectivei unui timp viitor. Astfel, atitudinea emoțională a părintelui, respectiv a terapeutului, influențează intensitatea și evoluția invidiei, însă de o mare importanță este și maniera în care pacientul și terapeutul se luptă pentru a detoxifica, conține, modula și co-crea experiența lor intersubiectivă de invidie (Shoshani, 2022).

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Follow by Email
Facebook