Psihoautentic

O întâlnire obișnuită

             Atunci când are într-adevăr loc, întâlnirea terapeutului cu pacientul său nu este o întâlnire obişnuită. Nu este o întâlnire amicală, deşi ea presupune posibilitatea confesiunii, nu este o întâlnire medicală deşi „pretextul” presupune un simptom sau o cerere de vindecare, nu este nici o întâlnire religioasă deşi credinţa, spovedania, culpa, secretul, angoasa pot apărea ca într-un confesional.

Desigur, această întâlnire neobișnuită oferă posibilitatea conturării unei cereri naive, de acte, tehnici și proceduri la întrebarea „Cum să procedez cu el?”, însemnând de fapt „Învață-mă să-l iubesc”. De multe ori, aceste întrebări semnalează eșecul de comunicare empatică dintre părinți și copii, iar răspunsul nu poate fi decât unul dinamic, unul ce implică modularea perspectivei unui timp viitor prin co-crearea elementului Speranță. În concepţia freudiană, sexualitatea umană este o psihosexualitate cu o ontogeneză, este o istorie a modului de a iubi: încorporând, dominând, triumfând, negând valoarea, dăruind, rivalizând, posedând, ucigând, perpetuând. Este o istorie a modurilor de relaţie cu obiectul de iubire, este o istorie a dinamicii activ/pasiv la nivelul fiecărei pulsiuni parţiale, o istorie a modalităţilor defensive puse în joc în diverse etape, o istorie a intersectării Erosului cu Thanatosul, a capacităţii de a suporta ambivalenţa fără a distruge relaţia sau a fragmenta unitatea subiectivă, o istorie a evoluţiei emoţiei de la corp spre cuvânt şi a păstrării conexiunii dintre afect şi corp, este, în ultimă instanţă, o istorie a separărilor de diverse forme de plăcere, de integrare a lor în alte forme, o istorie a separărilor de diversele obiecte parţiale pentru a le integra în obiectul întregit, real. (Vera Sandor, 2005)

            „Să îți aud ideile a fost ceva atăt de eliberator, încât sentimentul deghizării s-a diminuat, chiar dacă împărtășirea sinceră cu tine a ideilor mele, a fost în serviciul deghizării. 

Acest paradox surprins de Irvin Yalom în Problema Spinoza dezvăluie caracterul unic și neobișnuit al întâlnirii terapeutice, sub forma unui spațiu potențial, dinamic, fertil, care oferă șansa descoperii unei alternative și a unui proces de co-creație ce conține aspecte de comunicare inconştientă, metaforică, enigmatică, afectivă.

            Dacă se consideră că aspectele nesigure/ambivalente/ pot fi făcute sigure/certe doar cu ajutorul rațiunii, vom realiza că e totuna cu a încerca să înnebunești cu ajutorul sănătății mintale. Astfel, uneori atitudinea terapeutului presupune o diminuare a fermității raționale și împărtășirea unei curiozități pasionale pentru minte. Terapeutul trebuie să învețe să-și exploreze propria minte, să învețe să fie un vehicul pentru gândurile scăpate de sub control, iar în virtutea acestei experiențe, poate servi drept ghid pentru ca clientul să-și citească gândurile.
Întâlnirea terapeutică este acea apropiere (ne)obișnuită care se desfășoară în contextul unei distanțe intime sau a unei intimități distanțate, unde terapeutul ca străin familiar încearcă să intre în lumea clientului pentru a îmblânzii izolarea acestuia, și unde sincronizarea întâlnirii celor doi, în calitate de interpreți ai acestei experiențe, reprezintă reușita spre aprofundarea propriei relationării, ca urmare a conștientizării prezenței vitale a celuilalt.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Follow by Email
Facebook