„Ceea ce înfrumusețează deșertul, spuse Micul prinț, e că ascunde o fântână undeva…”
(Antoine de Saint- Exupery, Micul prinț, p.91.)
Singurătatea poate avea un caracter ucigător, însă atunci când este îmblânzită, acest caracter letal se poate transforma într-un caracter de perpetuare a poftei de viață asemeni unei fântâni din deșert. Acest teren arid al singurătății oferă totodată fertilitatea elaborării unui autentic mijloc de comunicare cu sine și cu celălalt.
Angoasa de separare este un fenomen universal căruia îi corespunde sentimentul dureros de temere pe care îl trăiește individul atunci când relația afectivă stabilită, cu o persoană importantă din anturajul său, este amenințată cu întreruperea sau chiar este întreruptă. Atunci când este excesivă, această emoție dureroasă reprezintă temerea tragică de a rămâne singur și abandonat, generând o durere psihică majoră asemeni afectului de doliu. Este utilă și necesară diferențierea dintre fantasmele de separare (provizorie) și cele de pierdere (definitivă).
Angoasa de separare traduce acea emoție dureroasă care exprimă nevoia fundamentală a unei relații afective, nostalgia resimțită la gândul despărțirii de o persoană apropiată, care însoțește percepția caracterului efemer al relațiilor umane, al existenței celorlalți și al propriei noastre existențe.
În același timp, această emoție poate avea un caracter structurant, deoarece percepția durerii propriei noastre singurătăți ne permite să conștientizăm faptul că existăm ca ființă singură și unică în raport cu celălalt, că celălalt este unic și diferit de noi, iar legătura de comunicare întreținută cu sine și cu celălalt prin unicitatea ei devine astfel extrem de prețioasă.
Angoasa de separare se află astfel la temelia sentimentului propriei identități și ne deschide spre cunoașterea celuilalt prin elaborarea procesului de separare și a procesului de diferențiere (a diferenția pentru a uni).
Jean-Michel Quinodoz- Îmblânzirea singurătății
