„Nucleul curajului psihoterapeutic este capacitatea de a se confrunta cu experiența interioară și de a o gestiona.”
(Prince, 1984)
Cuvântul „curaj” derivă din franțuzescul „coeur” care înseamnă inimă, iar echivalentul latin „fortitude” și greacesc „andreia”, au sensul de fortă și, respectiv, de bărbăție. Curajul implică acea capacitate de a rezista dificultăților făra a ezita, de a îndrăzni, de a fi inovator și de a face ce trebuie făcut, indiferent de consecințele înspăimântătoare ale acelor lucruri. Acesta poate apărea sub forma:
- Curajului fizic – implică asumarea de riscuri de vătămare corporală, cu scopuri care adesea includ altruismul;
- Curajului intelectual -stimulează imaginația, sprijină autenticitatea și dezvoltă capacitatea de a gândi în afara tiparului și de a privi problemele din unghiuri proaspete și neașteptate (metafore literare, perspective vizuale juxtapuse, invenții);
- Curajului moral – se referă la a rămâne fidel propriilor convingeri, în cadrul unor circumstanțe care nu susțin sau chiar pedepsesc o asemenea onestitate. *curajul moral trebuie diferențiat de narcisismul moral, întrucât primul permite expresia de sine și autenticitatea, în timp ce al doilea, atacând năzuințele de dependență și dorințele intelectuale ale individului, creează un sine fals exaltat.
Curajul are strânse legături cu eficacitatea și autenticitatea. Autoafirmarea („Știu și accept cine sunt”) autoexprimarea ( „Acționez conform convingerilor mele”) și autoactualizarea („Mă străduiesc să devin ceea ce aspir să fiu” ) reprezintă 3 fațete ale contractului curajos cu sinele autentic al individului. Curajul generează onestitate psihică iar aceasta este o sursă a bucuriei. Cu toate acestea, bucuria produsă de curaj este reala, în timp ce curajul produs de bucurie are adesea o natură contrafobică.
Contrafobia se referă la efortul inconștient de a nega sau de a depăși o tendință fobică prin căutarea de a intra în contact cu obiectul sau cu situația temută. Aceasta se referă la o atitudine inconștientă, care împinge individul spre a desfășura și chiar a se bucura de activitățile care îi trezesc teamă și anxietate. În cazul contrafobiei, frica există dar este stăpânită prin puternice autoasigurări de contrariul.
Se poate vorbi despre o legătură de suprapunere între contrafobie și compulsia la repetiție, cu mențiunea că prima conține speranța inconștientă a reparației situației inițiale. Weiss (1965) atrage atenția asupra acestui fapt afirmând: „dacă cineva supraviețuiește atacului violent inițial al unui destin atroce, se va întoarce compulsiv la a-l reîntâlni pentru a-și dovedi că lucrul de care se temea că s-ar putea întâmpla, nu s-a petrecut de fapt, în timp ce, pe tot parcursul, anxietatea originală și nerezolvată împiedică primirea unei dovezi finale (…) În consecință, individul se străduiește din răsputeri să ritualizeze, să închidă într-un cadru rigid al intenției, ceea ce fusese inițial un accident unic și neprevăzut.”
„Este necesară o mare cantitate de curaj pentru a avea o cădere nervoasă.” spunea D.W.Winnicott.
Curajul clientului este manifestat prin cererea sa de ajutor ce implică totodată admiterea slăbiciunii și a vulnerabilității. În acest moment dificil, caracterizat de îndoială este importantă restaurarea respectului de sine al clientului, prin a-i permite acestuia să exercite un oarecare control asupra procesului terapeutic, cu scopul dezvoltării unui sentiment de reciprocitate. Clientul demonstrează curaj prin dezvăluirea aspectelor despre sine cât și prin tendința acestuia de „autoîndreptare”. Mai mult, clientul trebuie să întâlnească adevăruri neplăcute despre el însuși și să renunțe la noțiunile superioare de a fi drept, mereu iubitor și bun.
Salman Akhtar- „Sursele bucuriei”
