Psihoautentic

Enigma Supraviețuirii

Impactul nociv al traumelor psihologice se manifestă prin complexe de simptome (retragere fobică, deprimare masochistă, furie cronică, reacții de panică, tulburări de stress post-traumatic, etc.) însă, mai puțin notat este faptul că trauma psihologică poate, uneori, să aibă efecte pozitive asupra funcționării și apărării Eului individului. Acestea includ vigilența, stoicismul sănătos, creșterea ambiției, perseverența și căutarea sporirii cunoașterii cu privire la sine și la ceilalți. (Salman Akhtar, 2018)

Reziliența se referă la enigma supraviețuirii. Supraviețuirea nu înseamnă doar supraviețuire fizică, ci implică a menține ceva intact (Varvin, 2009). Reziliența nu constituie doar o reacție la traumă, ci o reacție la schimbare în general; și reprezintă fie o revenire la status quo-ul psihosomatic, fie o adaptare mai mult sau mai puțin armonioasă la realitatea internă sau externă.

„Reziliența reprezintă capacitatea unui corp supus unui șoc de a reveni la mărimea și forma inițială, în urma unei deformări cauzate mai ales de stres compresiv; o abilitate de a se recupera sau de a se adapta cu ușurință la necazuri sau schimbări” (Mish, 1983).

Literarura psihanalitică face referire la forțele care conduc indivizii către autoprotecție și recuperare în urma întâmplărilor nefericite și a dificultăților. Descrierile lui Freud (1905, 1915, 1933) cu privire la pulsiunea egoistă, pulsiunea de autoconservare a Eului și pulsiunea vindecării presupun atât referirea la un sine corporal cât și la un sine psihic. „Instinctul vindecării” a ieșit la suprafață sub forma pulsiunii de autoactualizare (Winnicott, 1960; Balint, 1968; Kohut, 1977) și cu noțiunea de „autoîndreptare” a lui Lichtenberg (1989).

Studiile dedicate rezilienței au identificat o serie de factori de protecție pentru consolidarea acesteia: legăturile cu adulți competenți și iubitori, existența abilităților cognitive și de autoreglare, imaginea de sine pozitivă, precum și motivația de a fi eficient în cadrul mediului înconjurător (Masten, 2001).

Iubirea (de la ceilalți, față de ceilalți, de sine și de viață în general) este cea pe care se bazează fenomenul rezilienței. Settlage (1992) afirmă faptul că „predominanța iubirii este ceeea ce ține împreună o reprezentare de sine unificată”. Cyrulnik (2004,2005,2008) a subliniat faptul că reziliența este foarte mult sporită de capacitatea individului de a se îndrepta către o nouă figură de atașament și de crearea unei legături emoționale cu ea.

Henry Krystal (2008) a notat faptul că accesul la obiectele interne bune, iubirea din partea celorlalți și iubirea față de ceilalți sunt elemente importante ce susțin individul pentru a supraviețui și a fi rezilient. Acesta afirmă că „există indicații clare cu privire la faptul că reziliența este direct proporțională cu capacitatea individului de a-și mobiliza puterile de iubire (…) Însă iubirea reprezintă puterile de autoreintegrare și autovindecare ale supraviețuitorului.”

Hauser (2006) a arătat că în consolidarea rezilienței sunt importanți 3 factori: 1. Capacitatea reflexivă reprezintă curiozitatea cu privire la gândurile, sentimentele și motivațiile proprii, precum și disponibilitatea de a încerca să se dea un sens acestora și să fie gestionate cu responsabilitate. 2. Capacitatea de a acționa constituie convingerea că ceea ce face individul contează, că acesta poate interveni eficient în propria-i viață. 3. Relaționarea presupune participarea și interacțiunea cu ceilalți iar aceasta predispune creșterea capacității de a se folosi de legături suportive atunci când acestea sunt disponibile.

 Un alt factor important îi constituie capacitatea persoanei de a da sens haosului din jurul său. Știind că trauma este legată de realitate și traumatismul este legat de reprezentarea realități, se poate spune că semnificația atribuită evenimentului deține rolul de a sprijini sau de a împiedica reziliența. Odată ce evenimentul este încadrat într-o semnificație, copilul rănit știe cum să se comporte, cum să evite, cum să atace stresorul sau cum să se adune în jurul bazei sale de siguranță, pentru a învăța cum să facă față pericolului.

Shapiro (2008) a evidențat puterile vindecătoare ale creării de narațiuni personale (memorii, scenarii psihoterapeutice): „În cadrul narațiunii personale, individul poate să clarifice complicata problematică a ceea ce s-a întâmplat de-a lungul timpului; maniera în care au evoluat lucrurile; ce ar fi putut fi controlat/ prevenit și ce nu; rolul întâmplării, al sorții sau al predestinării; locul spiritualității (…) Noi oamenii, suntem căutători de sens. Relatarea unei povești poate fi extrem de liniștitoare, dar și extrem de dureroasă. Spunerea și respunerea poveștilor sunt centrale vindecării și recuperării în urma traumei.”

Cu alte cuvinte, creativitatea constituie, în mod simultan, o sursă și o consecință a rezilienței. Acest paradox este transpus în mod elocvent de Kogan (2007):

„Activitatea creativă permite individului să fie în contact cu doliul și face posibilă perlaborarea acestuia. Afirmă forțele vieții, depășind astfel tăcerea și moartea. Ca act de imaginație, reprezintă o cale către speranță, precum și un profund început.”

 

 

 

http://www.psihoautentic.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Follow by Email
Facebook