Psihoautentic

Hibridul iertării

Iertarea este un concept psihologic hibrid cu implicații interpersonale și sociale. Benevolența implicită iertării atribuie conceptului nuanțe religioase iar înțelepciunea populară a conchis că „a greși e omenesc, iar a ierta este divin”.

Iertarea este alcătuită din două operațiuni mentale, ce presupun soluționarea unei emoții neplăcute de furie și adoptarea unei atitudini schimbate față de partea vătămătoare. Reconcilierea dintre făptaș și victimă implică diminuarea resentimentelor fiecăruia față de celălalt, eliberarea de ranchiună, recurgerea la compromisuri și acceptarea unor oferte nu tocmai ideale din partea vieții.

Trecerea de la starea de victimă la cea de iertare este posibilă cu ajutorul a 3 factori: Răzbunarea, Reparația și Reconsiderarea. Chiar dacă este incorectă, răzbunarea este benefică pentru victimă prin conferirea unei senzații de putere, prin creșterea stimei de sine, prin dezvoltarea unei empatii față de inamic și prin reducerea urii. Remușcarea agresorului dovedește veridicitatea suferinței victimei iar năzuințele reparatorii ale răului făcut funcționează ca pansament pentru rana psihică a victimei. Primirea unei cereri de iertare plasează victima într-o poziție activă, în care are de ales, ceea ce îmbunătățește stima de sine și permite avansul doliului. În urma unei oarecare răzbunări și ca o consecință a reparației devine posibilă o reconsiderare a amintirilor cu privire la traumă.

O cerere de iertare, oricât de sinceră sau de eficientă ar fi, nu anulează și nu poate anula faptul propriu-zis. Și totuși, într-un mod misterios și conform unei logici proprii, exact asta reușește să facă” (Tavuchis, 1991)

Dorința de a fi iertat implică faptul că individul a devenit conștient de un lucru vătămător față de un alt individ și mai implică și faptul că acesta din urmă își dorește o recreare a relației pre-existente dintre ei. Căutarea iertării nu derivă numai dintr-o capacitate de remușcare ci și din cadrul sentimentelor individului față de victima sa. Cererea de iertare solicită un travaliu psihic intens ce implică rezolvarea rezistențelor narcisice de a-și recunoaște vina, asimiliarea unei noi cunoașteri de sine și a altuia, abandonarea plăcerii masochiste a vinovăției, renunțarea la o imagine de sine devalorizată și recunoașterea bunăvoinței victimei propriei distructivități, victimă până acum defăimată. Astfel, sentimentele de recunoștință pentru ceea ce s-a primit, sentimente de vinovăție și de tristețe pentru a-l fi rănit pe celălalt, îmbunătățesc testarea realității și dezvoltă capacitatea de susținere a relațiilor reciproce.

Siassi (2004) a observat că iertarea constituie un proces de reorganizarea psihică inițiată de travaliul de doliu. De asemenea, a diferențiat iertarea de simpla acceptare: „Când legătura este semnificativă intrapsihic, există o dorință de a o reinstaura, și de a reconstitui un echilibru narcisic perturbat. În astfel de momente decizionale, iertarea este o expresie inconștientă a nevoii de relații umane și a preferinței pentru calitate versus cantitate (…) În cele din urmă, iertarea permite reînnoirea unei relații de acceptare și, potențial, mai iubitoare cu sine, cu lumea și cu celălalt.

Scopul oricărei forme de iertare este cooperarea. Iertarea celorlalți pentru acțiunile lor vătămătoare și iertarea de sine pentru a le fi cauzat durere altora sunt integrante mersului mai departe în viață și deschiderii individului către noi experiențe. Despre importanța iertării față de sine însuși, relevante sunt cuvintele lui Buddha:

„Ai scuipat într-un râu, iar apa a curs mai departe. Omul care eram atunci a dispărut odată cu timpul. Nu pe mine m-ai scuipat și, așadar, n-am nici o autoritate în a te ierta. Dar, mă întristează că, deși ai învățat multe lucruri, stai și acum în același loc pe malul râului. Ești consumat de o clipă care de mult a plecat. Nu eu, ci tu, numai tu ești cel care te poate dezlega din această strânsoare!”

Sursele bucuriei-SALMAN AKHTAR (2018)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Follow by Email
Facebook