Suferința vine din imposibilitatea de a o manifesta prin sentimente, de a vorbi despre ea, de a o urla, de a o plânge, de a o împărtășii, îndurând totul în tăcere. Această suferință izvorâtă din secret a fost nepusă în cuvinte, adeseori pentru că nu s-a stiut cum să fie spusă sau pentru că, din punct de vedere social a trebuit să fie tăinuită, ceea ce reprezintă două componente ale secretului nociv, chinuitor.
Această „boală a secretului” poate deveni contagioasă, observând astfel că secretul și nespusul se trădează prin toți porii printr-o scurgere inconștientă ca și cum ar exista o „prelingere a secretului” asemeni unei scurgeri de apă, care la nivel comportamental poate lua forma unui lapsus verbal, kinezic, comportamental sau al unei tăceri prin care se evită un subiect. Ceea ce traumatizează sunt emoțiile și cuvintele reținute, simțite dar tăinuite, refulate, aceste sentimente neexprimate, parcă incapsulate care sunt transmise de multe ori inconștient și involuntar.
Secretul nociv este acel nespus asupra căruia plantează interdicția de a ști și de a lăsa să se vadă că se știe, situație ce costituie o dublă constrângere. Asadar, la nivelul familiei, plecând de la presimțirea copilului că i se ascunde ceva, acesta poate încerca să ghicească un secret, fiind totodată obligat să dea impresia că nu știa nimic despre el. Drept urmare, copilul poate genera construcții imaginare care îi sporesc și mai mult angoasa ca reacție la imposibilitatea de a descoperi despre ce anume este vorba.
De multe ori este vorba despre traume personale precum doliurile și pierderile și alte traume marcate printr-o etichetare legată de ceva blamabil, rușinos sau inacceptabil din punct de vedere social, însă, nu trauma în sine sau diversele abuzuri de putere îndurate provoacă suferință. De fapt, ceea ce provoacă suferința sunt reacțiile emoționale, psihosomatice și corporale pe care fiecare dintre noi le poartă în el în situațiile îndurate în tăcere, acele simbolizări parțiale neformulate verbal, neelaborate sub formă de gesturi, tăceri, atitudini, imagini sau istorii povestite.
Este vorba despre o sarcină neterminată care trebuie totuși să fie indeplinită pentru a ne elibera de „lâncezeala” din noi înșine… în unele cazuri un prim pas e să ști să îți plângi și să îți îngropi morții și pierderile, iar în altele, e recurgerea la o măsura „chirurgicală” de a tăia în carne vie, de a rupe legăturile, de a fugi departe, ce se ghidează după principiul necesar supraviețuirii „scapă cine poate”. Tensiunea de „a duce la bun sfărsit treburile neterminate” și „nevoia” de a manifesta suferințele reprimate emoțional sunt eliberate prin dezvăluirea adevărului evenimentelor ținute sub tăcere. Astfel, bucla se încheie, se pune capăt situației, iar vii și morții își reiau locul, fiecare pe al lui.
(Schutzenberger, A.A., Devroede, G., 2003)
