Moartea ne amintește că existența nu curge veșnic și, în acelați timp, nu poate fi amânată mai ales atunci când mai există vreme de trăit. Nimeni nu poate supraviețui prezentului deoarece el este mereu cu tine, de aceea timpul etern este prezentul, nu viitorul. Altfel spus, persoana care „nu trăiește” în prezent este cea mai îngrozită de moarte. Cei norocoși care s-au întâlnit cu propria moarte și au trăit experiența vieții în calitate de „posibilitate a posibilității” sau „posibilitate de nedepăsit” au realizat că atâta vreme cât trăiesc au posibilitatea să-și schimbe viața până în ultimul moment, însă doar până în ultimul moment.
Dacă noi psihoterapeuții vom accepta și prețui că a constientiza propria moarte este un catalizator pentru procesul de schimbare personală, acesta poate deveni implicit o pistă profesională întrucât poate ajuta pacienții pentru o astfel de constientizare. De multe ori negăm selectiv atenția de la ceea ce ne aminteste de situația noastră existențială însă sarcina terapeutului este tocmai să inverseze procesul, să urmărească elementele ce favorizează amintirea situației deoarece acestea sunt aliați puternici ai integrării și maturizării.
În activitatea clinică, confruntarea cu angoasa morții intervine ca o reacție de protectie nu doar a nucleului personal ci și la amenințatea carierei sau la adresa altor atribute conexe profesiei de psihoterapeut, căzând în mrejele iluziei veșniciei lucrurilor finite. Astfel, orice abateri de la rolul profesional, pot fi trăite ca pierderi, ca un sentiment de lipsă de valoare, de inutilitate sau de confuzie a rolurilor. Dezidentificarea ca mecanism vechi de schimbare a perspectivei presupune transcenderea mărunțisurilor sociale și/sau materiale, însă nu e usor disponibilă în uz clinic. Conștientizarea morții e cea care favorizează schimbarea perspectivei și oferă individului șansa de a distinge între esențial și neesențial: de a reinvesti în esențial și de a dezinvesti argumentele meschine/ mărunte.
Un impas apărut în relația psihoterapeutivă, mai ales în cazul acelor terapeuți care crezuseră că terapia este o veșnică spirală descendentă în intimitatea clientului, poate constitui un catalizator suficient de important pentru conștientizarea propriei morți. Doar odată cu această conștientizare, psihoterapeutul și, totodată, clientul pot experimenta finitudinea și unicitatea acelei relaționări intime, profunde și atât de necesare schimbării.
Periculozitatea rolului de terapeut constă în faptul că acest rol nu poate fi jucat, această latură a omului presupune acceptarea faptului că terapeutul este într-un proces dinamic de autocunoaștere a sinelui și de perpetuă cunoaștere a celuilalt, nicidecum nu e vorba de a juca un rol. Este o neîncetată purtarea a măștilor și o recunoastere a chipului ascuns după mască, care curge neîncetat. Nu îl vom cunoaște niciodată complet pe celălalt doar putem simți pentru un celalalt. Un alt risc asumat al psihoterapeutului este că privindu-i pe ceilalți putem omite să ne privim pe noi însine iar aceasta omisiune, uneori, poate să aducă tăcere. În tăcere am putea găsi adevărul, dacă suntem pregătiți să-l ascultăm și, cu toate că știm că mereu vor exista momente de tăcere, firește trebuie să recunoaștem și acele momente cand nu este nevoie de ea.
Irvin D. Yalom
