„Este obișnuit ca terapeuții să se vadă încercând să înțeleagă inconștientul pacientului. Ceea ce nu este întotdeauna recunoscut, este că și pacientul citește inconștientul terapeutului, cu bună știință sau fără să știe.” Patrick Casement (1985, p. 3)
Există multe dezbateri în lumea analitică cu privire la faptul că regresia este spontană sau indusă, terapeutică sau neterapeutică, reciprocă sau unilaterală, universală sau comună. Regresia a devenit un termen învechit, în special în afara psihanalizei, și totuși nu a fost creat niciun nou termen pentru a defini procesul prin care clientul și, într-o oarecare măsură, terapeutul, renunță la apărările psihologice în interesul comunicării la un nivel afectiv mai elementar. Adesea anterior neexplorate la nivelul relației terapeutice, aceste profunde afecte de tristețe și dor duc spre o scădere a apărărilor și o alunecare în profunzime, ce au fost denumite în mod tradițional „regresie” (Aron și Bushra, 1998).
Printre experiențele care promovează de obicei regresia sunt terapia de lungă durată, experiența de a da naștere, starea de îndrăgostire și starea de boală. În aceste situații, apărarea individului cade nu prin alegere conștientă, ci ca urmare a unui eveniment sau a unei persoane care îi străpunge armura defensivă. Când se întâmplă acest lucru, persoana este inundată de emoții neașteptate și greu de controlat. Uneori, aceste emoții par complet noi și produc senzația că acea persoană nu a mai experimentat niciodată așa ceva înainte și că a descoperit un aspect al ei despre care nu știa că există. Cei care suferă de o boală semnificativă pot descrie un sentiment la fel de puternic însă mai puțin plăcut, de vulnerabilitate și deschidere către o nouă experiență emoțională.
Termenul „regresie” face referire la abandonarea apărărilor ca răspuns la empatia și atașamentul față de terapeut, aspecte ce sunt esențiale pentru un tratament de succes. Regresia a fost considerată o mișcare defensivă a clientului, o retragere la o etapă anterioară de dezvoltare. Treptat a ajuns să fie văzută mai degrabă ca o „deschidere” – sau o dărâmare a zidurilor care împiedica ieșirea la suprafață a sentimentelor profunde și primitive. Inițial a fost văzută ca un fenomen negativ pentru că poate fi dificil de gestionată clinic, dar treptat, clinicienii au ajuns să înțeleagă că pierderea emoțională a fost urmată adesea o schimbare semnificativă.
Regresia terapeutică este un proces ce se bazează pe atașamente inconștiente care loc atunci când apărările clientului se sparg și acesta se deschide față de terapeut. Potrivit lui Balint (1968), această formă de regresie pozitivă, care stimulează terapia este caracterizată prin următoarele:
- Capacitatea clientului de a stabili o relație de încredere cu terapeutul.
- Capacitatea clientului de a rezolva conflicte și de a obține perspectivă și integrare.
- Capacitatea generală a clientului de a exprima, procesa și integra emoții profunde și primitive.
- Clientul demonstrează o intensitate moderată a cerințelor, așteptărilor sau nevoilor.
- Clientul nu prezintă isterie severă sau acting out.
- Clienții care se confruntă cu o regresie terapeutică pot cere ocazional mici gratificări (ex. un apel telefonic).
Regresia neterapeutică apare mai ales la clienții care au modele de atașament nesigure și nu își pot controla stările afective. Acest tip de regresie poate apărea pur și simplu din cauza ego-ului instabil al clientului sau de sentimentele terapeutului de frică și confuzie ca răspuns la experiența emoțională intensă a clientului. Această formă de atașament disfuncțional terapeut-client se caracterizează prin:
- Relația terapeutică se rupe în mod repetat (ex. clientul se agață excesiv sau nu are încredere în terapeut).
- Clientul nu folosește cu succes emoțiile exploatate pentru o nouă descoperire, ci devine agitat și poate prezenta o reacție fobică la durerea intensă.
- Cientul care are dificultăți în rezolvarea conflictelor cu terapeutul și deseori caută mulțumiri nu înțelegere.
- Prezența furtunilor emoționale, incapacitatea de a regla afectul chiar și cu ajutorul terapeutului.
- Amenințări de autovătămare dacă terapeutul nu satisface așteptările clientului de a fi calmat sau salvat.
În chinul sentimentului copleșitor de deznădejde al clientului, mulți terapeuți promovează din neatenție această formă neterapeutică de regresie. Dacă terapeutul nu este priceput să faciliteze acest proces este posibil ca și acesta să experimenteze un anumit grad de regresie ca răspuns la emoțiile clientului și astfel ambii pot începe să simtă o pierdere a controlului. Cât de mult regresează un client este rezultatul atât al experienței timpurii, cât și al dorinței de a fi vulnerabil. Regresia este determinată însă și de disponibilitatea emoțională a terapeutului și abilitățile lui în gestionarea experiențelor regresive.
„Atunci când terapeutul este speriat de emoțiile pacientului și i le blochează, pacientul nu numai că nu reușește să-și gestioneze emoțiile, dar îi agravează teama față de ele.”—Henry Krystal (1988, p. 29)
