Donjuanismul este un fenomen larg răspândit datorită personajului erotic în mod autentic, care își concentrează complet atenția asupra persoanei prezente, pe care încearcă să o seducă. Personajul său este concentrat asupra actului seducției, iar acesta este lucrul care îi dăruiește farmecul asupra trezirii dorinței. Donjuanismul presupune recrearea constantă a pasiuni și a strategiilor seducției de aceea este istovitoare și devoratoare de timp. Don Juan seduce prin forța dorinței, energia dorinței senzuale. El dorește în fiecare femeie întreaga feminitate și în aceasta constă puterea senzuală idealizatoare prin care își infrumusețează și își înfrânge totodată prada.
Kierkegaard îl înțelege pe Don Juan nu ca pe depozitul vreunei excitări organice, ci ca pe o forță spirituală măreață, o energie senzuală fără margini, o creatură extraordinară a dorinței. Și totuși, fiecare femeie îl consideră obiectul prezent al unui impuls individualizant. Dorința lui de apropiere față de femeie este o mișcare instinctivă care îl determină să vadă cu ochii ei și să reacționeze cu reacțiile ei, acceptând pentru o clipă, valoarea absolută a uniunii care va consuma și legitima accesul ei de dorință.
Inima lui Don Juan nu este împărțită sau amăgitoare, ci nestatornică, atenția fiindu-i absorbită total și mereu diferit de fiecare femeie care îi iese în cale. Scopul său nu este excitarea sexuală sau plăcerea fizică ci cucerirea –invazia pătimașă a încă unui alt punct de vedere, pentru a-l constrânge să își abandoneze întruparea propriei lui dibăcii trupești. Imoralitatea acestui personaj se află tocmai în abilitatea sa de a-și convinge victima că viciul nu este decât un păcat neînsemnat. Don-Juan își neagă întâlnirea finală cu legea morală, și se separă de aceasta prin separarea dorinței de orice atașament pe termen lung.
Din echipamentul seducătorului nu lipsește veselia, care în același timp ascunde o anxietate profundă, o incapacitate de a se relaxa sau de a fi consolat. Gândul amar împotriva căruia Don Juan se revoltă fără de speranță este gândul morții, același gând care conține promisiunea consolării lui Tristan. Donjuanismul și tristanismul sunt reacții extreme față de o percepție care se află la rădăcina atracției și iubirii omenești: gândul mortalității noastre comune. Versurile lui Herrick arată adevărata legătură dintre moarte și dorință și greșeala la care cei doi eroi erotici sunt condamnați în egală măsură: „Așadar, pe când timpul datoria-și face și noi îmbătrânim,/Vino, Corina mea iubită, în ziua de armindeni cu voioșie să pășim.”
