Sadomasochismul este o componentă ce impărtășește intenționalitatea dorinței normale alături de donjuanism și tristanism. Desigur, duse la extreme, sadismul și masochismul ar putea să-și distrugă propriul conținut intențional și să devină pervertite, în maniera bestialității. Havelock Ellis a sugerat că originea sadomasochismului se află în insăși structura nevoii sexuale, oferind exemplul paradigmatic al „căsătoriei prin capturare”. În acest exemplu femeia curtată de pețitori este forțată să cedeze de cel mai puternic dintre ei. Însă tânăra „aranjează” căsătoria deoarece se supune doar în fața acelei forțe pe care o dorește. Agresiunea bărbatului și supunerea femeii se imbină astfel pentru a împlini arhetipul împreunării sexuale sub forma sadomasochismului. Ellis este de părere că durerea este cea care acționează ca stimul al senzației sadomasochiste: „masochistul dorește să simtă durere, dar dorește ca ea să fie pricinuită din iubire; sadicul dorește să pricinuiască durere, dar el dorește să fie resimțită ca iubire.”
Roger Scruton lansează ipoteza conform căruia sadomasochismul pătrunde mai degrabă pe tărâmul relațiilor morale decât pe tarâmul relațiilor fizice. Acesta susține că dorința își extrage caracterul moral distinct tocmai din punctul focal al dorinței sadice sau masochiste: un gând legat de dominare sau supunere. Un exemplu în acest sens face referire la acea persoană care pătrunde brusc în câmpul relațional cu o autoritate impetuoasă și concentrând asupra ei înseși întreaga forță a sexualității mele. Spontan se naște obiectul preferat căruia trebuie să mă supun. Factorul operativ nu e durerea sau cruzimea ci ceea ce ar putea să fie perceput drept cruzime. Îar această „cruzime” este în esență pedeapsa, adică mâna unei autorități râvnite.
Dorința stranie de a provoca și de a primi durere nu poate fi explicată doar în termeni morali. Sadicului îi face plăcere nu doar spectacolul suferinței ci faptul de a fi responsabil pentru administrarea acesteia. Atitudinea „eu îți fac ție asta” trebuie să coincidă cu aceea în care masochistul trebuie să fie conștient de acțiunea sadicului. Sadicul dorește ca masochistul să înțeleagă nu doar ce i se întâmplă, ci și intenția cu care este săvârșită, și anume că suferința lui este dorită și savurată de persoana care o induce, cu scopul de a se poziționa într-o lumină dominatoare în acea relație interpersonală.
Sadomasocchismul este încercarea deliberată de a-l supune pe celălalt prin durere, de a-l înfrânge în corpul său, de a-l sili să se lepede de sine de dragul corpului său și de a se lăsa convins de întruparea sa. Sartre descrie incomparabil fenomenul: „spectacolul ce i se oferă sadicului este cel al unei libertăți care luptă împotriva înfloririi cărnii. În momentul renegării, rezultat căutat este atins: corpul este în întregime carne gâfâitoare și obscenă, frângiile care îl leagă îl susțin ca pe un lucru inert, el încetează a mai fi obiectul care se mișcă spontan. Și tocmai cu acest corp alege o libertate să se identifice prin renegare; acest corp desfigurat și gâfâitor care este însăți imaginea libertății distruse.” Dorința sadicului este să pună în scenă pentru el însuși spectacolul unei tragedii umane: să arate ușurința cu care perspectiva celuilalt poate fi invadată și aservită de durere, să îl umilească pe celălalt constrângând sinele să se identifice cu ceea ce este non-sine, să „dispară” în șuvoiul suferințelor trupești.
Durerea, asemeni zâmbetelor sau îmbujorărilor sunt reacții involuntare ce au capacitatea de a transmite natura întrupată a unei perspective conștiente de sine. În aceste reacții sau simboluri ale „provocării celuilalt” subiectul este pe deplin el însuși și identic cu corpul său. Sadicul tânjește tocmai după acea recunoaștere trupească a propriei lui întrupări, care se află în centrul dorinței sexuale. El îl înfrânge pe celălalt prin durere și smulge recunoașterea pe care nu o poate obține printr-un zâmbet. Cu alte cuvinte, sadicul dorește ca celălalt să dorească durerea care i se induce și să fie excitat de aceasta. În mod asemănător, masochistul vrea ca durerea să fie înțeleasă ca un mesaj sexual al cărui scop ultim este excitarea reciprocă. Acesta vrea să resimtă durerea doar pentru că este un semn al interesului celuilalt pentru el și deoarece pornește pe calea dorinței, reacționând față de acest interes.
Durerea trebuie înteleasă ca un factor de mediere în procesul dorinței nu doar din cauza relației cu corpul ci și pentru că este un vehicul al ideilor morale: ideile de dominare și supunere. În explicarea unei asemenea căi de manifestare a dorinței un rol important îl are și ideea de inhibiție. Durerea facilitează trecerea cuplului sadomasochist dincolo de bariera inhibiției. Ea le permite să facă ceea ce altfel ar fi prea stânjeniți să facă: să ia în stăpânire pe celălalt în actul contactului fizic. Astfel, căutarea durerii fizice în timpul actului sexual nu este în sine o pervertire a dorinței, ci o încercare de a construi intenționalitatea dorinței, în circumstanțe ce au devenit nefavorabile din cauza inhibiției – a barierei care împiedică pe cineva să fie luat în stăpânire de corpul său și, prin urmare, de celălalt, care îl afectează.
