Atacurile la adresa stimei de sine pot determina pe oricine să se comporte temporar ca și cum ar avea un caracter narcisic. Mai mult decât atât, toate tipurile de structuri de personalitate au o funcție narcisică de a păstra stima de sine prin intermediul defenselor. Pentru a califica pe cineva drept narcisic caracterologic, trebuie să existe patternuri ale subiectivității și comportamentului care să fie durabile, automate și independente de situație. Organizarea personalității narcisice pare să fie supra-diagnosticată în mod curent și adesea este aplicat în mod greșit persoanelor care au anumite reacții în situații specifice. Kohut și Wolf (1978) descrie „perturbarea narcisică secundară” referindu-se la indivizii care se confruntă cu circumstanțe care le solicită sentimentul de identitate dobândit anterior și le subminează stima de sine. Această distincție este relevantă întrucât orice persoană non-narcisică poate părea arogantă sau disprețuitoare, sau pustie și idealizantă în condiții care-i solicită identitatea și încrederea. Kernberg (1984) vorbește despre „defensa narcisică” ca însumând acele fenomene compensatorii precum grandomania, proclamațiile dogmatice, comentariile hipercritice sau idealizarea/ devalorizarea unui mentor.
În relația terapeutică mediul transferențial care se creează cu clienții narcisici se simte calitativ diferit față de cel cu alți clienți. În mod obișnuit, terapeutul observă mai întâi lipsa de interes a pacientului în explorarea relației terapeutice. Psihanaliza timpurie a concluzionat referitor la acest aspect faptul că pacienții narcisici erau incapabili de transfer, pentru că întreaga lor energie libidinală era direcționată către self. Teoria analitică contemporană susține că aceasta nu înseamnă că pacienții sunt lipsiți de reacții puternice față de terapeutul lor, ba mai mult ei sunt capabili de un proces intens de idealizare sau devalorizare.
Abordările receptive la formulările lui Kohut recomandă acceptarea idealizării și devalorizării și atitudinea empatică față de trăirea pacientului. Kernberg susține confruntarea plină de tact a sentimentului de grandoare precum și interpretarea sistematică împotriva invidiei și lăcomiei.
Contribuțiile lui Kohut (1984) ne-au atras atenția la cât de devastată poate fi o persoană narcisică de eșecul empatiei profesionistului și cum singurul mod de a repara astfel de răni este exprimarea sinceră a regretului. A-și cere scuze, validează atât sentimentele reale ale clientului și stabilește totodată un exemplu de menținere a stimei de sine în timp ce se admit deficiențele proprii. Dacă nu se parcurge acest pas relația poate aluneca spre o zonă care favorizează complianța nesinceră, cu care oamenii narcisici sunt deja obișnuiți.
Nancy McWilliams (2011)
