Psihoautentic

Moralitatea,…nouă

„There is no morality, no moral decision, without freedom. There is only morality when you can choose, and you cannot choose if you are forced.”

-Carl Jung, Notes from Seminar Given in 1934-1939

Moralitatea în sensul său fundamental este resimțită de ființele raționale ca o constrângere exercitată asupra motivelor pentru acțiune și care reprezintă o consecință normală a posesiei unei perspective la persoana întâi.

Din perspectiva lui Kant judecata morală exprima perspectiva asupra noastră înșine care ne este impusă de existența noastră ca persoane și de interacțiunea cu ceilalți din specia noastră. Judecata morală este recunoașterea formală a restricțiilor ce ne sunt impuse de atitudinile noastre interpersonale, din care derică existența noastră. O altă idee centrală a teoriei lui Kant este că rațiunile morale închid mintea subiectului la cursurile alternative ale acțiunii. Deoarece ființa morală este rațională, există anumite cursuri ale acțiunii pe care ea nu le poate lua în considerare.

Poziția Aristotelică nu implică nici un angajament față de ideea unei „rațiuni practice pure”, ea recunoaște că raționamentul practic se încheie cu o acțiune doar pentru că începe cu o dorință. Această premisă atât de realistă dă naștere subiectivismului moral. Modelul pentru acest raționament este practica educației morale.

Educând un copil înseamnă nu numai să fiu preocupat de ceea ce face, ci și de ceea ce simte și de caracterul lui în formare. Prin urmare trebuie să mă dedic atât educării rațiuinii sale cât și a dorințelor sale pentru a-i modela natura morală. Însă, pentru a genera această schimbare doar iubirea sa și autoritatea mea pot genera în el dispoziția de a face de bunăvoie ceea ce este în interesul lui pe termen lung. Acest interes ar putea genera împlinirea personală și ideea de fericire (eudamonia-activitatea sufletului conformă cu virtutea). Ideea de fericire propusă de Aristotel este definită ca un fel de „înflorire”, ca scopul final al comportamentului uman, care nu se referă la satisfacerea impulsurilor, ci la împlinirea persoanei. Un grădinar care are grijă de o plantă are motiv să urmărească înflorirea ei. Planta care nu înflorește tinde către nonexistență. Înflorirea are legătură cu ființa plantei. Pentru copilul meu înflorirea este activitatea esenței sale: este folosirea cu succes a acelor capacități care fac parte integrantă din ființa sa. O esență este ceea ce nu poate fi pierdut fără a înceta să mai fi.  Copilul meu este în chip esențial, dar și potențial, o ființă sau o persoană rațională. Presupunând că acest comportament rațional este realizat, înflorirea sa se poate împărții în 2 părti: sănătate și fericire. Sănătatea este stare de înflorire ca animal, iar fericirea e stare de înflorire ca persoană. Sănătatea ca și condiție prealabilă a fericirii, constituie un aspect important al nevoii ființei de a-și găsi întruparea într-o viață animalică. Dar sanatatea nu e totul, fericirea cere ca noi să înflorim și ca ființe raționale, prin intermediul deciziilor care ne călăuzesc viața, de a alege corect scopul în sine.

Roger Scruton

„Înfometată, singură, brutală și fără Dumnezeu: așa se vrea pe sine însăsi voința unui leu. Străină-oricărei fericiri de sclav și liberă de zei și adorații, fără de frică însă înfricoșătoare, mare și singuratică: așa-i voința omului veridic.” – F.Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Follow by Email
Facebook