Izolarea afectului face referire la îndepărtarea din dimensiunea cognitivă a aspectului afectiv al unei experiențe sau idei. Un mod prin care oamenii își pot gestiona anxietățile și alte stări dureroase este reprezentat de izolarea simțitului de cunoaștere. Izolarea afectului poate fi foarte valoroasă: chirurgii nu ar putea lucra eficient dacă ar fi constant acordați la agonia fizică a pacienților lor, la propria lor durere, la sadism sau repulsie atunci când taie în carnea cuiva.
Lifton (1968) descrie „amorțirea psihică” ca fiind o consecință a unei catastrofe exemplificată prin operarea izolării afectului la nivel social. Terapeuții care au lucrat cu supraviețuitori ai Holocaustului au fost izbiți de tonul detașat și descrierile lipsite de expresie ale atrocităților. Izolarea afectului este un proces defensiv rafinat, întrucât trăirea nu este ștearsă total din conștient, ci doar înțelesul ei emoțional este blocat. Prin combinarea unui anumit stil de educație cu un anumit temperament al copilului, izolarea afectului poate deveni o apărare de bază chiar și în absența traumei. Astfel de oameni își fac uneori o virtute din apărarea prin izolare și idealizează însuțirea de a exprima doar griji raționale.
Mulți analiști contemporani consideră izolarea un subtip al disocierii. Analiștii în psihologia eului au considerat-o cea mai primitivă apărare intelectuală și elementul de bază al funcționării psihice în mecanisme precum intelectualizarea, raționalizarea și moralizarea. Aceste apărări au în comun exilarea în inconștient a implicaților personale, de nivel emoțional bazal al oricărei situații, idei sau întâmplări. Când apărarea primară a unei persoane este izolarea, iar tiparul vieții acesteia reflectă supraevaluarea gândirii și subaprecierea simțirii, structura de caracter este considerată a fi obsesională.
Nancy McWilliams (2011)
