Inhibiția este un tip de conduită des întâlnită la adolescenți, chiar dacă puține familii solicită spontan consultație pentru acest tip de conduită. Inhibiția este întodeauna greu de descris, întrucât, prin definiție, ea nu îndeamnă la a se vorbi despre ea. Periculozitatea acestei apărări apare în situația în care ea invadează funcționarea psihică însăși și provoacă un eșec școlar. Pentru claritate se disting trei sectoare în care inhibiția îți poate avea sediu: 1.Inhibiția intelectuală, care afectează în principal activitatea cognitivă; 2. Inhibiția de a fantasma, în care conformismul este o conduită clinică frecvent regăsită, și 3. Inhibiția relațională sau timiditatea.
1.Inhibiția intelectuală. Aceasta se traduce prin dificultatea resimțită față de munca școlară sau universitară; ea antrenează un eșec ce se manifestă prin incapacitatea adolescentului de a continua orientarea pe care o alesese sau o investise anterior. În această situație se observă dificultatea resimțită de adolescent de a se afla în situație de rivalitate, de competiție cu unul sau amândoi părinții, de a depăși nivelul școlar pe care îl atinseseră aceștia din urmă. Înhibiția, în forma sa cea mai pură, este însoțită de o dorință persistentă de a continua studiile, dar adolescentul se consideră incapabil de asta. Acest fapt poate conduce la o muncă îndârjită, fără rezultat. Inhibiția persistentă poate suscita comportamente de respingere sau de evitare în raport cu investițiile intelectuale. Adolescentul afișează deodată un refuz, un dispreț aparent pentru studiile sale, conduită a cărei funcție este aceea de a masca inhibiția subiacentă. Este esențial ca clinicianul să nu se lase prins de primele afirmații ale adolescentului, fiindcă riscă să accentueze inhibiția și să închidă adolescentul în conduite de eșec repetitive, dacă acesta din urmă se îndreaptă spre o întrerupere prematură a studiilor sau o orientare pedagogică resimțită ca devalorizantă. Inhibiția intelectuală este deseori însoțită de conduite de tip obsesional, marcată de meticulozitate în munca școlară (timp excesiv în a sublinia și recopia lecțiile) și de conduite fobice (focalizarea inhibiției asupra unei materii/profesor, impresia de vid în minte, „angoasa foii albe”)
2. Inhibiția de a fantasma se manifestă prin dificultatea întâlnită de unii adolescenți în a dezvolta, în cadrul funcționării lor psihice, o arie de reverie și de fantezie. Datorită acestei arii, fantasmele a căror importanță crește datorită presiunilor pulsionale, sunt integrate în Eul adolescentului, tolerate de Supraeu și recunoscute ca parte constitutivă a personalității. În unele cazuri, fie datorită unui Supraeu prea sever (organizare nevrotică), a unui Supraeu personificat (poziție regresivă dominată de imaturitate) sau a unui Eu prea fragil (organizare limită prenevrotică sau prepsihotică), fantasmele sunt resimțite ca fiind de temut și primejdioase. Soluțiile la aceste situații angoasante sunt fie trecerea la act (evacuarea directă a fantasmei în exterior), fie refularea masivă, ce se traduce prin comportamente conformiste ale adolescentului. Adolescentul pare să se adapteze la suprafață exigențelor mediului, nu prezintă vreo conduită conflictuală sau de opoziție. Această atitudine conformistă și superficial adaptată îl menține pe adolescent dezarmat în fața puseelor pulsionale. Clinic, se pot observa prăbușiri subite și spectaculoase, după lungi perioade de normalitate de suprafață, prăbuțire marcată fie de o trecere la act (prototipul tentativei de suicid), fie de eșecul refulării (episod psihotic acut). În alte cazuri, se observă doar menținerea acestei atitudini conformiste, inclusiv la vârsta adultă, în mod frecvent cu menținerea unei relații de tip infantil cu imaginile parentale sau chiar cu părinții reali (modelele de adolescență „incompletă” ale lui P. Blos).
3. În acest ultim caz, este vorba despre o inhibiție ce nu vizează procesele psihice ca atare, ci modalitățile relaționale ale adolescentului cu mediul său. Timiditatea este o conduită deosebit de frecventă la această vârstă: adolescentul nu îndrăznește să se adreseze unui necunoscut, să vorbească în fața unui grup, să se înscrie la o activitate sportivă sau culturală dorită sau să telefoneze…Uneori această timiditate apare selectiv: timiditate numai cu adulții, numai în cadrul școlar sau numai cu adolescenții de celălalt sex. Subiacent acestei timidități, descoperim de obicei o viață fantasmatică bogată. Teama frecventă a adolescentului este aceea că fantasmele sale ar putea fi descoperite sau ghicite de altcineva, mai ales atunci când acest altul este obiectul spre care se îndreaptă aceste fantezii. Timiditatea este în mod frcvent legată fie de culpabilitate, fie de rușine. Culpabilitatea trimite în general la dorințe sexuale sau agresive îndreptate spre o persoană din anturaj. Rușinea trimite la temeri ce vizează însăși persoana adolescentului, respectiv conduitele dismorfofobice care sunt văzute ca justificări ale timidității (adolescentul nu vorbește cuiva din cauza acneii)
Braconnier Alain, 2006
