Există multe motive pentru care oamenii încep o psihoterapie individuală, chiar dacă scopul vizează soluționarea cu blândețe a diverselor probleme relaționale sau situaționale. Uneori procesul psihoterapeutic indică existența unor semne de prăbușire psihică care pot avea un impact ireversibil asupra vieții unei persoane.
Prăbușirea psihică poate fi văzută ca o experiență umană profundă, în care oamenii aflați în situații de colaps au nevoie să fie auziți și înțeleși din străfundurile sinelui, care li se arată și care constituie însăși criza parcursă. Dacă prăbușirea psihică a pacientului scoate la suprafață problematici psihice esențiale, care acum pot fi schimbate datorită vulnerabiltății sinelui, lipsa din partea specialistului a unui răspuns adecvat constituie un eșec fundamental de întâmpinare a nevoilor sinelui. Prăbușirea devine atunci structuralizată în cadrul sinelui drept un defect permanent, aproape imposibil de a mai fi remediat în cadrul psihoterapiei, fie alături de respectivul specialist fie într-o tranșă viitoare de psihoterapie. Totuși, aceste prăbușiri au un mare potențial generator de schimbare și ar putea reprezenta însăși motorul transformării, prin focusarea asupra nucleului suferinței unei persoane.
Mulți pacienți au trăit evenimente care au dus la situații de prăbușire psihică precum efortul de a răzbate prin viață, căutarea unui loc de muncă sau încheierea unei relații. Acest colaps poate lăsa persoana abandonată, cu un sentiment profund de respingere și de gol interior și chiar încapabilă să își revină în urma pierderii. Oricarea ar fi cauza instalării crizei (uneori evenimentul precipitator este un fapt subtil și inofensiv), cei dimprejur nu reușesc să satisfacă în mod adecvat nevoile persoanei, pe durata prăbușirii psihice. În acest punct, prăbușirea se structuralizează. Personalitatea se reformează în jurul efectelor colapsului, reorganizând sinele în așa fel în cât să funcționeze și să supraviețuiască în circumstanțe semnificativ reduse, constituindu-se astfel o existență sărăcită. Această restructurare a vieții psihice reflectă alterarea vechilor idei conform cărora persoana și-a trăit până acum viața. Odată cu această intensitate, are loc o fărămițare a unuia dintre postulatele fundamentale din copilărie și locul acestuia este luat de varii postulate: (Mai bine să nu cauți ajutor nimănui; Dacă sunt vulnerabil trebuie să îmi elimin sentimentele; Numai o poziție de retragere îmi poate oferi siguranță; Voi renunța la planuri, ambiții, speranțe și dorințe; Trebuie să caut oameni cu situație similară, în care fiecare persoană este un sine fisurat).
O persoană a cărui sine a fost fisurat, este în mod caracteristic indiferentă față de propria viață. Acești indivizi sunt pasivi și resemnați față de situația lor. Acesția au retras investiția din lumea obiectelor, trăiesc o retragere psihică sau se mențin la o distanță sigură deoarece nimic nu merită efortul. Indiferența lor poate fi însoțită de planuri nerealiste, dar nu este întreprinsă nici o acțiune înspre o realizare în domeniul visurilor. În schimb, aceste planuri funcționează ca proiecți ale sinelui fisurat: visuri fisurate care exemplifică imposibilitatea succesului. Aceste persoane dețin însă un sine ideal ascuns, ca și cum persoana încearcă să se agațe în continuare de aspecte ale sinelui care existaseră înainte de prăbușirea psihică.
Frecvent, în procesul unei psihoterapii pacientul nu răspunde, rămâne în tăcere, oferă puține dovezi de introspecție și răspunde deseori cu „nu știu” sau „poate”. Acești pacienți transmit o durere psihică de nivel scăzut, o disperare depresivă silențioasă și doar o dorință de evacuare, specialiștii simțind deseori că nimic nu se mișcă și că nu ajung nicăieri. Persoanele care poartă cicatricele prăbușirii pe durata întregii lor vieți, pot da impresia că sunt depresive, că au dificultăți relaționale, probleme de motivație și o lipsă a interesului. Atunci când se adresează unui terapeut sunt adesea însoțiți de convingerea că este prea târziu să mai primească ajutor sau pot veni cu cereri nerealiste care le provoacă dezamagirea ulterioară.
(Christopher Bollas, 2019)
