Esența organizării paranoide a personalității are obiceiul de a trata calitățile negative resimțite prin negarea și proiecția lor, acestea simțindu-se ulterior ca amenințări externe. Deoarece persoana cu o organizare paranoidă nu este predispusă să aibă încredere în ceilalți, această tipologie surprinde suspiciunea, lipsa umorului și grandomania. Din punct de vedere afectiv, persoanele paranoide se luptă cu furia, răzbunarea dar și suferă extraordinar de mult de teamă. Analiștii s-au referit multă vreme la „anxietatea anihilării” ca tipul de frică trăit de clienții paranoizi, adică teroarea de a se prăbuși, de a fi distrus (Hurvich, 2003).
Silvan Tomkins (1963) privea poziția paranoidă drept o combinație de frică și rușine. Persoanele cu structuri de caracter paranoide folosesc negarea și proiecția atât de intens încât nici un sentiment de rușine nu rămâne accesibil în cadrul selfului. Din pricina distanței extrem de mare între modul în care sunt resimțite afectele de bază și modalitatea defensivă în care le gestionează, pentru o persoană paranoidă orice fel de dorință intensă pare periculoasă.
Experiența clinică sugerează că acei copii care se dezvoltă paranoid au suferit insulte severe la adresa discernământului lor și s-au simțit adesea suprimați și umiliți. De asemenea, criticismul, pedepsele capricioase, părinții dominatori, tachinările și sarcasmul sunt factori comuni în trecutul acestor persoane. În denaturarea capacității materne de răspuns se pot afla diferite cauze ale paranoiei. În primul rând acestor copii le-au fost invalitate reacțiile emoționale firești și/sau realitatea unor evenimente, inoculându-li-se în schimb sentimente de teamă și rușine, și nu sentimentul de a fi înțeles. Eforturile persoanei paranoide de a înțelege ceea ce se întâmplă „cu adevărat” (D.Saphiro, 1965) devin comprehensibile în această lumină, din moment ce uimirea, neajutorarea și însingurarea îi blochează. Tendința paranoizilor de a lovi în loc de a înfrunta teama așteptării pasive a tratamentelor dure inevitabile reprezintă un alt cost nefericit al acestui tip de parenting (Nydes, 1963). Datorită orientării lor către probleme de putere și tendința lor de a se preface, paranoizii au o serie de trăsături comune cu psihopații însă o diferență majoră constă în faptul că primii sunt capabili de atașament profund și fidelitate prelungită demonstrând capacitatea lor de a iubi.
În propria reprezentare a paranoizilor este o imagine incapabilă, umilită și disprețuită a selfului, versus una omnipotentă, răzbunată, triumfătoare. În mod crud, niciuna din cele două imagini nu permite nici o consolare: teroarea abuzului și disprețul se asociază părții slabe a polarității, în vreme ce partrea puternică a acesteia aduce o vină nimicitoare. Ei nu se simt niciodată pe deplin în siguranță și își consumă energia scanând mediul înconjurător pentru a repera pericolele. Partea grandioasă este evidentă în „ideile de referință”: tot ceea ce se întâmplă are legătură cu ei la nivel personal. Megalomania paranoizilor, fie inconștientă sau clară, îi înpovărează cu o vină de nesuportat. Când o atitudine de nesuportat este negată și proiectată, consecințele pot fi grave. Conexiunea între paranoia și preocupările homosexuale a fost observată de clinicieni (Searles, 1961) și confirmată de studii empirice (Aronson, 1964). În centrul experienței selfului unui paranoid se află o izolare emoțională profundă și nevoia de „validare consensuală” de la un „frate” (Sullivan, 1953) sau ceea ce Bemnjamin (1988) numea „recunoaștere”. Principala modalitate prin care paranoizii încearcă să-și sporească stima de sine este aceea de a exercita putere împotriva autorităților și a altor persoane ce prezintă importanță. Izvorâtă din nevoia de a provoca și a înfrânge părintele persecutor, experiența răzbunării și a triumfului le oferă sentimentul ușurător, deși trecător de siguranță și verticalitate.
