Depresia clinică este greu de confundat: stare îndelungată de tristețe, lipsă de energie, anhedonie (incapacitatea de a se bucura de plăceri obișnuite) și tulburări de somn, alimentație sau în capacitatea de autoreglare. Freud (1917) a fost primul autor care a comparat și pus în opoziție stările depresive „melancolie” cu doliul normal. Tristețea doliului generează o scădere a importanței lumii externe, î timp ce în depresii, ceea ce este resimțit ca pierdut sau deteriorat este o parte a selfului. Procesul doliului se încheie printr-0 recuperare lentă a dispoziției, în timp ce depresiile pot continua la nesfârșit. Dacă în depresia clinică procesele senzoriale, cognitive, afective și ale imaginației sunt evidente, în psihicul personalităților depresive ele funcționează într-un mod subtil, cronic, structurat, care se autoconservă (Laughlin, 1956, 1967).
Sidney Blatt (2004, 2008) s-a referit la versiunea introiectivă și versiunea anaclitică ca subtipuri din cadrul spectrului depresiv. Aceste polarități le-a redenumit ca tendințe spre „relația cu sine” („nu sunt suficient de bun, sunt defect, sunt prea tolerant față de mine însumi”) și spre „selful în relație” („am un gol interior, trăiesc o lipsă interioară, sunt singur, am nevoie de o relație”).
Persoanele depresive au o conștiință agonizantă a fiecărui păcat pe care l-au comis, fiecare gest de bunătate pe care l-au neglijat până la orice înclinație egoistă trecută prin minte. Tristețea, sentimentul dominant la depresivii anaclitici este palpabilă și izbitoare iar răutatea și injustețea îi tulbură profund. Indivizii depresivi anaclitic se trăiesc pe sine ca inadecvați cronic, dorind foarte mult, dar fiind supuși unei vieți pline de dezamăgiri. Ei sunt mai predispuși să sufere de rușine (pentru că nimeni nu-i vrea) decât să reacționeze prin sentimentul de vină că primesc o iubire pe care simt că nu o merită. Pot concepe jinduirea lor după apropiere, dar încă o văd ca fiind zadarnică.
Oamenii cu psihologie depresivă introiectată cred în adâncul lor că ei sunt răi. Ei se lamentează pentru lăcomia lor, pentru egoismul, competiția, vanitatea, mândria, invidia, pofta lor. Persoanele depresive au extras din experiențelor lor de pierdere cărora nu li s-a făcut doliul credința că a existat ceva în ele însele care a determinat îndepărtarea obiectului. Faptul că ele s-au simțit rejectate a fost convertit într-o convingere inconștientă că ele au meritat să fie rejectate, că greșelile lor au provocat această respingere și că pe viitor rejecția e inevitabilă dacă cineva va ajunge să le cunoască în intimitate. Din cauză că sunt gata să creadă tot ce e mai rău despre ei inșiși ei pot fi foarte sensibili și ușor de rănit. Chiar și criticile constructive îi pot devasta, ei minimizând orice fațetă pozitivă sau favorabilă a raportului.
Hipomania este reversul depresiei, este o imagine în oglindă a depresie. Persoanele cu personalitate hipomaniacală au o organizare fundamental depresivă, contracarată prin defensa negării. Individul hipomaniacal este entuziast, energic, lăudăros, glumeț și grandios.
„Individul cu personalitate hipomaniacală este în mod fățiș vesel, foarte sociabil, îi idealizează pe ceilalți, dependent de muncă, seductiv și logic și, în același timp, în secret, este vinovat pentru agresiunea față de ceilalți, incapabil să fie singur, cu deficit empatic, incapabil să iubească, coruptibil și lipsit de o abordare sistematică în stilul său cognitiv.” (Akhtar, 1992, p.193)
Persoanele cu o personalitate maniacală sunt faimoase pentru planurile mărețe, sunt cunoscute pentru energia lor ridicată, mobilitate și sociabilitate. Mișcarea lor continuă sugerează o anxietate considerabilă, în ciuda stării lor emoționale evident entuziastă. Bucuria este fragilă și nu trezește încredere iar cunoștințele lor adesea sunt îngrijorate cu privire la stabilitatea lor. În timp ce veselia este o condiție obișnuită pentru indivizii hipomaniacali, o stare de calm seren sau, în termeni lacanieni, de „juisare”, este total în afara experienței lor (Akistal, 1984).
