Persoana al cărei caracter este în esență schizoid este subiectul unei foarte răspândite neînțelegeri, bazată pe concepția generală greșită că dinamica schizoidă este un indiciu al unei grave primitivități psihologice. Ca și celelalte tipologii caracteriale, o persoană poate fi schizoidă la mai multe niveluri, de la pacientul cronic spitalizat la geniile creatoare. Apărarea care definește caracterul schizoid este una primitivă și anume retragerea în fantasmă.
Conceptul psihanalitic de persoană schizoidă are multe în comun cu conceptul jungian de introvertit, mai specific tipul de individ care conform inventarului de personalitate de orientare jungiană Myers Briggs, s-ar încadra în tipologia introvertit, intuitiv, afectiv, judicativ (INFJ). Persoanele INFJ constituie doar 1% din totalul populației și sunt percepute admirabil de originale și având ca puncte tari „misticismul” și „buni confidenți”. Vocații precum studiul filozofic, disciplina spirituală, știința teoretică și artele creative atrag oamenii cu această structurare.
În psihologia shizoidă mai ales în versiunile ei înalt funcționale, indivizi par lipsiți de orice legătură, ciudați și detașați de lumea din jurul lor, dar în ciuda retragerii lor, sunt în mod înnăscut mai înclinați să fie capabili să se acordeze la experiența subiectivă a celorlalți. Persoanele schizoide se descriu mai degrabă ca fiind copleșite de afect, decât ca trăind într-un vid afectiv. O parte a alienării de care persoanele schizoide suferă derivă din faptul că propriile lor capacități emoționale, intuitive și senzoriale nu le sunt validate, asta din cauză că ceilalți nu văd ceea ce văd ei. Când se simt copleșiți, ei se ascund, fie la propriu, într-o izolare de pustnic, fie în imaginația lor (Kasanin & Rosen, 1933).
Conflictul relațional central în cazul persoanelor schizoide este legat de apropiere și de depărtare, de iubire și de teamă. O ambivalență profundă legată de atașament prevalează viața lor subiectivă. Ele tânjesc după apropiere, însă resimt teama constantă de acaparare din partea celorlalți, ele caută distanță pentru a se reasigura că sunt în siguranță și separate, însă se pot plânge de singurătate (Eigen, 1973; Karon & VandenBos, 1981; Modell, 1996; Seinfeld, 1991).
Clivajul ca mecanism de apărare în organizarea schizoidă, există în două zone: între self și lumea externă precum și între selful resimțit de persoană și dorință (Laing, 1965). Clivajul existent în persoanele schizoide se referă la o senzație de înstrăinare față de o parte a selfului sau față de viața de zi cu zi care este privită ca fiind disociativă. Aceste persoane exprimă o stare a eului și apoi o alta, diametral opusă, divizând lumea în scopul protecției în aspecte complet bune și complet rele.
Etiologia interpersonală a personalității schizoide:
- Nepăsarea unui părinte la neajutorarea copilului său poate să depoziteze un sentiment de autosuficiență în acel copil (Fairbairn, 1940). Unii oameni care au un istoric de izolare și lipsă de îngrijire prematură au învâțat să facă o virtute din faptul că se bazează pe lumea lor internă pentru stimulare.
- Un model de parentaj bazar pe șocuri, suprainvestit, supraimplicat este un tipar de relaționare care poate să ducă la retragerea unui copil (Winnicott, 1965).
- Conținutul, nu numai gradul de implicare parentală, poate contribui la dezvoltarea unui pattern schizoid de distanțare și de retragere. Un copil crescut cu duble condiționări, cu mesaje emoționale false, pseudomutuale poate ajunge foarte ușor să depindă de retragere pentru a se proteja de nivelurile intolerabile de confuzie și supărare (Giovacchini, 1979).
Conformismul și conformitatea le displac persoanelor schizoide, fie că sunt sau nu legate de o singurătate subiectivă dureroasă. Chiar și atunci când observă o anumită comoditate în a se adapta, aceștia tind să se simtă ciudat și chiar ca încălcând normele atunci când poartă discuții sociale sau participă la evenimente publice, considerându-le în mod esențial forțate și artificiale. Această atitudine detașată, ironică și ușor disprețuitoare a multor schizoizi, indică o tendință spre o superioritate izolată ce își poate avea originile în evitarea incursiunilor unui „Altul” care exagerează controlând și amestecându-se. O manieră de a înțelege aceste preferințe aparent deliberate pentru originalitate și sfidare a regulilor este presupunerea că schizoidul parează asiduu condiția de a fi definit de către ceilalți (Sass, 1992).
Pentru o persoană cu dinamică schizoidă este importantă confirmarea originalității și a creativității sale genuine, a sensibilității și a unicității sale. Această confirmare trebuie să fie gratificată mai degrabă interior decât exterior, și datorită standardelor lor înalte pentru eforturile creative, ei sunt adesea extrem de autocritici. Cea mai adaptativă și captivantă capacitate a unei persoane schizoide este creativitatea. Aceștia își pot transforma calitățile în opere de artă, descoperiri științifice, inovații teoretice sau drumuri către spiritualitate. Albert Einstein (1931), persoană admirabil de orginală și excentrică scria despre el:
„Simțul meu pasional pentru justiție socială și pentru răspundere socială a contrastat întodeauna într-un mod straniu cu lipsa mea pronunțată de dorința de contact direct cu alte ființe umane sau cu comunități umane. Sunt un „călător singuratic” (…), eu nu mi-am pierdut niciodată simțul distanței și nevoia de singurătate.”
