Masochismul există în diferite grade și nuanțe. Autodistructivitatea poate caracteriza pe oricine, de la psihoticul care se automutilează, până la dependentul de muncă. Termenul de masochism, așa cum e folosit de psihanaliști, nu are conotația plăcerii pentru durere și suferință. Persoana care se comportă masochist îndură durerea și suferința în speranța conștientă sau inconștientă a obținerii unui bine mai mare. Persoana care devine masochistă din punct de vedere caracteriologic poate fi mai sociabilă constituțional decât, copilul retras care înclină către un stil schizoid. Lumea afectivă a persoanei masochiste conține tristețea conștientă și sentimente profund inconștiente de vinovăție, dar pot simți cu ușurință furie, resentiment și chiar indignare îndreptățită. Cu alte cuvinte, multe persoane masochiste se văd pe sine suferind pe nedrept și ca victime lipsite de noroc. Emmanuel Ghent (1990) susține că masochismul este o perversiune a dorinței naturale de „a ceda”, o provocare pentru care cedarea este sinonimă cu înfrângerea.
Dinamica persoanelor organizate masochist se în tinde pe o scală de la anaclitic (self-în-relație) la introiecție (autodefinire) (Blatt, 2008). Persoanele masochiste cu puternice nevoi anaclitice sunt numite uneori masochiști relaționali; ceea ce înseamnă că acțiunile lor autodistructive rezultă din eforturile de a păstra un atașament cu orice preț. Termenul masochism moral este aplicat mult mai uzual persoanelor structurate mai mult introiectiv, care și-au organizat stima de sine în jurul capacității lor de a tolera durerea și sacrificiul și de a menține standardele înalte.
Persoanele cu personalități autodistructive sunt mult mai active în general decât indivizii depresivi iar comportamentele lor reflectă nevoia de a face ceva cu sentimentele lor depresive care să contracareze stările de demoralizare, pasivitate și izolare. Semnul distinctiv al personalității masochiste este acting out-ul defensiv utilizat în moduri în care riscă să își facă rău. Determinate inconștient, acțiunile autodistructive conțin efortul de a gestiona o situație dureroasă așteptată. Silberschatz (2005) se referă la acest comportament ca reprezentând „transformarea pasivului în activ” iar Freud (1920) a fost impresionat de puterea a ceea ce el a numit „compulsia la repetiție” în cazul acestor exemple.
Lui Emanuel Hammer îî plăcea să spună că o persoană masochistă este un depresiv care continuă să aibă speranță întrucât pierderea traumatică nu a fost atât de devastatoare, astfel încât copilul să renunțe pur și simplu la ideea de a fi iubit. În timp ce persoanele depresive simt că nu e nimeni acolo pentru ele, persoanele masochiste pot simți că, în cazul în care ei pot să arate nevoia puternică pe care o au de atenție și îngrijire, nu va fi nevoie să îndure abandonul emoțional definitiv.
Esther Menaker (1953) a post unum dintre primii analiști care a descris modul în care originea masochismului se află în problemele de dependență nerezolvate și teama de a fi singur. Reprezentarea de sine a persoanei masochiste este comparabilă cu cea a persoanei depresive: lipsită de valoare, vinovată, demnă de a fi respinsă, meritând pedeapsa. În plus, persoana masochistă poate avea un sentiment pervaziv și conștient de fi incompletă, de a se afla în nevoie, precum și convingerea că este condamnată la a fi neînțeleasă, neapreciată și rău tratată. Persoanele cu structură de personalitate de tip masochist moral îi impresionează în mod frecvent pe ceilalți ca fiind grandioși, exaltați în suferința lor și disprețuitori față de ceilalți muritori de rând, care nu ar putea să îndure chinuri similare cu atâta grație. Am putea spune că ei obțin un beneficiu secundar din atașamentul bazat pe suferință, și anume ei au găsit o bază compesatorie în suferința lor pentru a-și susține stima de sine (Cooper, 1988; Kohut, 1977). Atunci când stima de sine și/ sau consolidarea unei relații este îmbunătățită prin îndurarea cu curaj a nefericirii și când aceste scopuri sunt văzute ca fiind mai greu de atins prin acționarea numai în interesul propriu (egoist), este dificil să reîncadrezi o situație neplăcută ca având nevoie de măsuri corective.
