A fi îndrăgostit înseamnă, de asemenea, și un travaliu de doliu, de dezvoltare și de câștigarea independenței, de experiența de a lăsa în urmă obiectele reale ale copilăriei. În acest proces de separare rezidă și reconfirmarea bunelor relații cu obiectele internalizate ale trecutului, pe măsură ce individul devine încrezător în capacitatea sa de a da și a primi iubire, în același timp cu o intensificare mutuală crescândă a amândurora. Parcurgerea acestei etape de dezvoltare permite dezvoltarea capacității de a transforma îndrăgostirea într-o relație de dragoste stabilă, implicând o capacitate de tandrețe, grijă și idealizare mai sofisticată, o capacitate de identificare și empatie cu obiectul iubit. Acum tandrețea se poate extinde, grija se aprofundează cu empatie și identificarea totală iar idealizarea devine un angajament matur față de un ideal reprezentat de ceea ce este și semnifică persoana iubită, sau de ceea ce ar putea deveni cuplul unit.
Pe de altă parte, lipsa de integrare a relațiilor cu obiecte internalizate „cu totul bune” și „cu totul rele” conduce la calitatea nerealistă a idealizării și poate genera conflictul și distrugerea relației. O idealizare care nu tolerează ambivalența, este prin definiție o idealizare fragilă și nesatisfăcătoare iar partenerilor le lipsește capacitatea de identificare mutuală profundă. Tolerarea ambivalenței facilitează activarea scenariilor inconștiente, astfel încât tolerarea agresivității ca parte a relației ambivalente a cuplului, îmbogățește foarte mult și asigură profunzimea sub forma termenului de „îngrijorare” al lui Winnicott. Nu vorbim aici de agresivitatea excesivă care amenință cuplul cu un conflict intolerabil și cu o potențială ruptură a relației.
Revenim aici la faptul că integrarea agresivității în sfera relației, garantează profunzimea și intensitatea relației, putând-o amenința în același timp. Din cauză că echilibrul dintre iubire și agresivitate este dinamic, această integrare și profunzime sunt potențial instabile. Un cuplu nu-și poate considera viitorul garantat, nici chiar în ele mai bune condiții; cu atât mai puțin atunci când un conflict important nerezolvat la unul sau ambii parteneri, amenință echilibrul dintre iubire și agresivitate. Uneori, chiar în condiții de bun augur și sigure, acest echilibru poate fi modificat de noi evenimente. Însuși faptul că premisa pentru o relație profundă și de lungă durată între doi oameni este dobândirea capacității pentru profunzime în raport cu sine și cu ceilalți – pentru empatie și înțelegere, care deschid căile adânci ale relațiilor multiple nemărturisite între ființe umane – creează o ciudată corespondență.
Pe măsură ce o persoană devine capabilă să iubească în profunzime și să aprecieze în mod realist pe altcineva de-a lungul anilor ca parte a vieții sale personale și sociale, acea persoană poate găsi alte persoane care ar putea avea în mod realist rol de partener la fel de satisfăcător sau chiar mai bun. Maturitatea emoțională nu este deci o garanție a stabilității non-conflictuale a cuplului. Un angajament profund față de o personă și de valorile și experiențele micii vieți trăite împreună, vor îmbogății și proteja stabilitatea relației, dar dacă autocunoașterea și conștiința de sine sunt profunde, fiecare partener poate simți uneori o atracție spre alte relații (al căror potențial poate fi o evaluare realistă) și spre renunțări repetate. Atât renunțarea cât și dorința pot să confere profunzime vieții individului și cuplului, iar redirecționarea dorințelor, fantasmelor, și tensiunilor în interiorul relației de cuplu poate constitui o dimensiune suplimentară, obscură și complexă a vieții lor amoroase.
La o analiză finală, toate relațiile umane trebuie să se sfârșească, iar amenințarea cu pierderea și abandonul și, în ultimă instanță, a morții, este cu atât mai mare cu cât iubirea este mai profundă; și conștientizarea acestui lucru adâncește sentimentul de iubire.
Otto F. Kernberg, 2009
