Copiii mici dau vina pe mamă tot timpul, pentru tot felul de lucruri. La fel este și în cazul tatălui. O bună parte din capacitatea de a fi părinte constă în acceptarea proiecțiilor, în beneficul libertății psihice și de expresie a copilului, permițând totodată intrarea în scenă a timpului și a altor cadre mentale de referință, astfel încât aceste proiecții evacuatoare trecătoare să poată fi reparate de sentimentul de vinovăție al copilului sau de alte cadre mentale de referință. Părinții acceptă denigrarea pentru că este parțial corect să fie considerați responsabili pentru suferința copilului. Mama este menită să fie păzitorul nevoilor copilului său, iar când acesta se simte rău mental și fizic, ea poate fi considerată vinovată. Există întotdeauna o mamă rea, care este responsabilă de stările de rău, la fel cum există și o mamă bună, responsabilă pentru stările de bine.
Freud (1905) în „Trei eseuri asupra teorie sexualității” a susținut ideea isteriei ca negativ al perversiunii întrucât ambele caractere privilegiază sexualitatea ca fiind problematică. Ambele operează într-un fel de stare autoerotică disociată prin urmărirea obiectului dorinței de către pervers și visarea cu ochii deschiși a istericului. Psihanaliștii urmăresc în structura complexă a caracterului, efortul sinelui de a se reconsolida de pe urma interacțiunii cu un celălalt excitant sexual (perceput ca fiind mama) care aproape că a dus sinele într-o stare de extincție psihică.
În majoritatea situațiilor istericul asistă la o iubire intensă din partea mamei dovedită de pasiunea maternă explicită pentru copil și de punerea în scenă a dragostei materne în prezența copilului. Ceea ce lipsește este un sentiment inconștient al dorinței materne pentru corpul sexual al copilului. Mama este în conflict în privința copilului ei față de care știe că a eșuat, uneori părându-se că viața psihică a mamei determină soarta bebelușului. Mama este nesigură în aspectul propriei sexualități și se retrage în universul ei imaginar, pentru a crea acolo o relație sexuală cu un obiect doar intern. Ce i s-a transmis copilului este conotația malefică a sexualității și mediul posibil periculos al acesteia. Doar în această privință mama istericului și-a pus amprenta sa distinctivă asupra copilului ei, rezultând aspectul esențial și anume detașarea istericului de viața sa sexuală.
Dacă mama ne va purta suferința legată de existența însăși, atunci poate ea va fi beneficiarul asociat al sentimentului nostru de a fi vii. Dragostea erotică pentru copilul său este elementul esențial al maternității generative, transmis prin alimentarea la sân. Plăcerea mamei de a alăpta la sân se îmbină cu plăcerea bebelușului de a se hrăni, exprimându-se prin schimbul reciproc de priviri, ce se intersectează la orice îndrăgostiți, o intersectare prin care ambii sunt transformați. Pasiunea erotică a mamei satisface pulsiunea copilului de a se hrăni la sân, dar nu este doar o stingerea a foamei întrucât bebelușul simte plăcerea mamei de a fi eliberată, acea experiență primară de a primi și oferi plăcere. În schimb, mama istericului prin neputința de a investi și a celebra corpul copilului său, își neagă plăcerea corporală și sexualitatea și își folosește limbajul matern ca o prezență scenică, cuvântul preluând astfel funcția erotică a plăcerii.
Christopher Bollas (2013)- Isteria
