Freud (1905) în „Trei eseuri asupra teorie sexualității” a susținut ideea isteriei ca negativ al perversiunii întrucât ambele caractere privilegiază sexualitatea ca fiind problematică. Ambele operează într-un fel de stare autoerotică disociată prin urmărirea obiectului dorinței de către pervers și visarea cu ochii deschiși a istericului.
Perverșii sunt constrânși, împotriva voinței lor conștiente să-și imagineze sau să treacă la act o anumită scenă erotică ce le domină întreaga existență sexuală. Ei încearcă să inverseze această subjugare înfățișându-se ca stăpâni pe pulsiunile lor și ca gestionând o situație care, de fapt, este în afara controlului lor. Pierderea iluziei dominației îi face să se simtă foarte aproape de senzația de anihilare personală, ca și cum existența lor ar fi trebuit să se desfășoare conform acestei iluzii. În structura complexă a perversiunii se observă efortul sinelui de a se reconsolida de pe urma interacțiunii cu un celălalt excitant. Prin urmare, când este bebeluș, perversul își percepe propria sexualitate ca pe un atac dinspre realitatea externă și nu prin intermediul canalelor intrapsihice ale economiei propriilor pulsiuni- care caută să alăture obiectul intern cu ceilalți reali externi. Sexualitatea se insinuează deci dinspre exterior, fără ca psihicul să o observe.
Gândindu-ne acum la pervers ca și copil, această excitație se fragmentează, dat fiind că sinele și celălalt par să aibă doar bucățele de relație unul cu altul, care însă nu sunt puse laolaltă. Pentru că excitația sinelui face parte ea însăți din experiența dezintegratoare, perversul caută să-și reorganizeze situația dificilă preluând comanda. Ca adult, perversul trebuie să găsească un celălalt dispus să fie introdus în relaționarea de tip pervers.
Sexualitatea compulsivă a perversului este, de fapt, un mecanism de a scăpa sinele de consecințele alienante ale instinctelor declanșate de un celălalt. Perversul caută să-l perturbe pe celălalt în măsura în care, prin identificarea proiectivă, asamblează întregul complex într-o victimă. Comunitățile perverse se formează în scopul realizării unei diviziuni a rolurilor –cuceritori și învinși- și pentru găsirea unor noi forme de intimitate în cadrul universului sexual, deoarece acesta a fost întodeauna calea alienării.
Obiectul primar al perversului este propriul obiect pulsional, pe care este constrâns să-l caute, adesea chiar împotriva dorințelor sale conștiente. Obiectul pulsional poate fi găsit în celălalt care, ca subiect similar, este și el atras spre un obiect pulsional ce îndepărtează sinele de propria-i dorință. Când perversul își întâlnește opusul, el descoperă doar intimitatea descărcării sexuale ce rezonează cu experiența lui timpurie de a fi obiectul pulsional al celuilalt, și nimic altceva. Perversul împărtășește ceva din convingerea istericului că destinul său sexual rezidă în imaginarul celuilalt.
Christopher Bollas (2013)
