Disocierea este o apărare ciudată, invizibilă, întrucât indicațiile sunt foarte subtile. Putem înțelege fenomenul disocierii prin intermediul unei sensibilități „trăite intim”, adică din punctul de vedere al empatiei cu experiențele interne ale ceiluilalt, care simte și se poartă cu multiplicitate, ca un composit din multe selfuri diferite. Experiența disociativă este o „patologie a ascunderii” încât acele părți ale selfului ce au știință de disociere sunt constrânse în a nu divulga secretul, stările de „ne-mine” fiind o variantă a surprinderii experienței subiective a disocierii.
Fuga într-o stare alterată a conștiinței când cineva este într-o stare dezastruoasă, nu este la îndemână pentru oricine; trebuie să ai talent pentru asta. Persoanele care utilizează disocierea ca mecanism de apărare principal sunt în mod esențial virtuoși în autohipnoză. A învăța să disociezi automat, trebuie să conțină potențialul de a intra în transă; altfel, trauma poate fi gestionată în alte modalități (refulare, trecere la act, droguri).
Ca factori patogenici se regăsesc: neglijarea și abuzul de către persoane de îngrijire, ignorarea copilului (atât de părinte cât și de ceilalți), agresarea și terorizarea de către cei de o seamă și, probabil, cel mai puternic factor, a fi martor la violența domestică (Teicher, Samson, Sheu, Polcari & McGreenery, 2010). Acești factori sunt regăsiți în istoriile de viață ale persoanelor care au îndurat o suferință insuportabilă și trebuie să facă apel la soluții disociative. Unii cercetători au sugerat că persoanele care dezvoltă o tulburare de identitate disociativă sunt mai sensibile interpersonal, mai inteligente și mai creative decât media. Oamenii care disociază învață să-și „acopere” lipsurile. Ei dezvoltă tehnici de evitare și fabulație în copilărie, pe măsură ce se regăseau în mod repetat acuzați că au mințit. Întrucât ei au suferit foarte tare tocmai din cauza persoanelor care ar fi trebuit să-i protejeje, ei nu au încredere în autorități și consideră că dezvăluirea completă nu e in interesul lor.
Afectul persoanelor disociative este o stare cronică de dereglare (Chefetz, 200). Teroarea primitivă, oroarea și rușinea (nucleu al dinamicii disociative) sunt principalele emoții care provoacă disocierea în orice situație traumatică, dar furia, excitația și vinovăția pot, de asemenea, să fie implicate. Stările corporale ce pot să inducă transă includ dureri intolerabile și/sau excitații sexuale confuzante. Pacienții disociativi pot fi în căutarea obiectului, într-o foame de relație ce adesea evocă în ei sentimente profunde de preocupare și tandrețe, de valorizare a îngrijirii, cu tendința de a se atașa intens și cu speranță. În prezența celorlalți simt forța conflictuală a lui „te rog ajută-mă dar nu te apropia de mine”, o comunicare care a fost considerată paradigmatică pentru psihologia pacienților borderline (Masterson, 1976), mai ales atunci când este însoțită, așa cum este adesea în disociere, de comportamente suicidale și parasuicidale.
Caracteristic selfului disociativ este fracturarea acestuia în numeroase personalități fragmentare, fiecare din ele îndeplinind anumite funcții. Adesea, o copilărie de neglijare și maltratare a împiedicat în primul rând integrarea selfului. Cele mai fragmentate stări ale selfului includ „personalitatea gazdă” (anxioasă, distimică, copleșită) având componente infantile, persecutori interni, victime și salvatori și alter-personalități cu funcții specializate (Putnam, 1989). Trecerea prin toate aceste identități ale unei persoane disociative este exact ca fuga prin temele unei compoziții muzicale complexe. Pacienții cu tulburare disociativă severă prezintă „Tipul D” de atașament, de tip dezorganizat-dezorientat, asociat cu experiența din copilărie în care obiectul de atașament este, de asemenea, și obiectul fricii (Blizard, 2001; Fonagy, 2001).
Colin Ross (1989) rezumă „harta cognitivă” a tulburării de personalitate multiplă după cum urmează:
- Diferitele părți ale selfului sunt personalități separate;
- Victima este responsabilă pentru abuz;
- Este greșit să îți arăți furia, frustrarea, revolta sau o atitudine critică;
- Trecutul este prezent;
- Personalitatea principală nu poate gestiona amintirile;
- Eu îmi iubesc părinții, ea îi urăște;
- Personalitatea principală trebuie să fie pedepsită;
- Eu nu pot avea încredere în mine sau în ceilalți;
Dacă după Freud disocierea a fost considerată o apărare mai degrabă secundară, în 1988, Bennett Braun a conceptualizat-o ca pe o categorie supraordonată cunoscută prin acronimul BASK (comportament, afect, senzație , înțelegere). Modelul Bask consideră refularea ca fiind subordonată disocierii (disocierea capacității de înțelegere) și consideră că cineva ar putea disocia:
- Comportamentul în starea de autohipnoză, ca în paralizie sau automutilare;
- Afectul, acționând cu „belle indifference” sau reamintindu-și trauma fără afect;
- Senzația, ca în anesteziile de conversie și amintirile abuzului la nivelul corpului;
- Înțelegerea, la fel ca în stările de pierderea conștiinței de sine și amnezie.
Direcțiile terapeutice propun ca terapeutul să fie ceva mai „real” decât este obișnuit să se comporte în general deoarece persoanele care se luptă cu disocierea tind să presupună că realitatea prezentă este doar o distragere a atenției de la o realitate adevărată mult mai amenințătoare.
Nancy McWilliams (2011)
