Fantasmele timpurii de omnipotență ale eului sunt treptat înlocuite de fantasmele de omnipotență ale îngrijitorilor, formulează valoros Ferenczi (1913). Se poate observa o frecventă nevoie a copilului mic să creadă că mami sau tati îl pot proteja de toate pericolele vieții. Cu cât îmbătrănim, uităm cât de înfricosător a fost pentru copil să se confrunte cu realitățile pline de ostilitate, vulnerabilitate la boală și rău, mortalitate și alte terori. O cale prin care copii își aplanează aceste frici este credința că cineva, o autoritate binevoitoare, atotputernică, deține controlul. De fapt, această dorință de a crede că oamenii care conduc lumea sunt cumva, prin natura lucrurilor, mai înțelepți și mai puternici decât ființele umane obișnuite și imperfecte, trăiește în cei mai mulți dintre noi în diferite grade. Convingerea copiilor mici că părinții sunt capabili de acțiuni supraomenești este marea binecuvântare și marele blestem al parentalității.
Cu toții idealizăm, deoarece purtăm cu noi rămășițele nevoii de a atribui valoare și putere oamenilor de care depindem emoțional. Contopirea cu o minunată figură de atașament care este omnipotentă, omniscientă și binevoitoare, crește sentimentul de siguranță contracarând intolerabila teroare internă. Imperfecțiunile selfului sunt greu de îndurat iar fuziunea cu un obiect idealizat este un remediu atractiv deoarece conține speranța eliberării de rușine și contopirea cu perfecțiunea.
Dorul de acea persoană care oferă îngrijire ce este simțită ca omnipotentă, apare natural în convingerile religioase ale oamenilor. Mai problematic este atunci când apar fenomene precum un (o) iubit(ă) perfect, un guru personal infailibil, o școală „cea mai bună”, un guvern este incapabil de eroare și alte iluzii similare. În general, cu cât mai dependent se simte sau este cineva, cu atât mai mare tendința de a idealiza. Oamenii care își trăiesc viețile căutând să clasifice toate aspectele condiției umane in funcție de cât de valoroase sunt și să se contopească cu obiectele idealizate, ca eforturi de a se perfecționa, au deseori personalități narcisice. Nevoia reasigurării constante de atractivitate, putere, faimă, moralitate și valoare în fața celorlalți duce mai degrabă spre un demers de perfecționare decât de acceptare a persoanei așa cum este.
Devalorizarea primitivă este reversul inevitabil al nevoii de idealizare. Cu cât un obiect este idealizat, cu atât mai radicală va fi devalorizarea a cărui subiect va fi în final. Cu cât sunt mai mari iluziile, cu atât mai dureroasă prăbușirea. Oricât de dulce este sentimentul de a fi obiectul idealizării totale, de a fi pus pe un piedestal, acesta este doar precursorul izbirii de pământ. În viata de zi cu zi, aceste cicluri recurente de idealizare și deziluzionare se pot vedea la acei oameni care își petrec viața alergând de la o relație intimă la alta, schimbând partenerul curent cu un model mai nou de fiecare dată când el sau ea se dovedește a fi o ființă umană.
