Albert Camus a relatat că, dacă ar trebui „să scriu o carte despre moralitate, aceasta ar avea o sută de pagini iar nouăzeci și nouă ar fi goale”. Pe ultima pagină, spunea el, ar scrie: „Recunosc o singură datorie, și anume să iubesc”. În explorarea absurdității, Camus a înțeles că iubirea – la fel ca arta și frumusețea – este un act de rebeliune împotriva unei lumi lipsite de sens. Este o modalitate de a înfrunta moartea și suferința inevitabilă fără a te preda disperării.
Pentru Camus, iubirea nu este naivă sau sigură. Este un efort neîncetat – un refuz de a fi frânt de certitudinea suferinței, a pierderii și a morții. În fața absurdității, pasiunea, revolta și iubirea sunt cele care ne permit să construim sens acolo unde nu ne este dat niciunul. Așa stăm mai puternici decât stâncile pe care suntem condamnați să le cărăm.
Spre deosebire de Hamlet, pentru care „a fi ? sau a nu fi ?” era întrebarea predominantă, iar inacțiunea comportamentul predominant, Camus ne spune că „marea întrebare” este „dacă cineva poate trăi sau nu cu pasiunile sale, dacă poate accepta sau nu legea lor, lege a cărui datorie e să ardă inima pe care o exaltă simultan”. Viața pentru Camus, la fel ca arta, frumusețea și iubirea, este un îndemn la acțiune. Este o modalitate de a privi în față inevitabila noastră anihilare și de a alege o viață care merită prețul pe care îl plătim pentru ea. În timp ce revolta și libertatea sunt teme familiare în opera lui Camus, pasiunea este a treia consecință a absurdului.
Negarea nu este suficientă. Nihilismul nu este o victorie. Atunci când ne dăm seama că lumea nu are niciun sens de dat vieților noastre, pasiunea este cea care ne permite „să acceptăm pariul sfâșietor și minunat al absurdului” și să creăm noi înșine sens; să aducem în existență ceva ce nu a existat înainte. Iubirea este o formă de artă și, prin ea, un mijloc de a construi un viitor care nu există încă, dar ar putea exista.
Desigur, există posibilitatea ca noi să nu vedem niciodată acel viitor. Relațiile se sfârșesc inevitabil. Chiar și uniunile perfecte vor fi sfârșite de moarte. La urma urmei, Sisif nu-și odihnește niciodată îndrăzneala pe vârful acelui munte. Lumea nu este nici un loc drept, nici rațional. Dar a nu acționa, chiar și în absența garanțiilor sau a promisiunii succesului, este ceea ce Camus numește sinucidere filosofică. Înseamnă a declara că viața nu merită trăită, că nu merită, așa cum spune Nietzsche, „efortul”. Dar aceasta este disperarea căruia nu trebuie să îi cedăm. În schimb, trebuie să refuzăm să căutăm o scăpare de propria emotivitate, căci „adevărata generozitate față de viitor”, susține Camus, „constă în a da totul prezentului”. Viețile noastre sunt acum, în timpul în care le avem, iar calamitatea și catastrofa nu pot fi evitate jucând la sigur. Pentru Camus, iubirea este alegerea conștientă de a vedea lumea în toată realitatea ei terifiantă și de a decide că efortul propriu „va fi de acum înainte neîncetat”. Firește, acest lucru ne aduce în minte cel mai ușor ideea de iubire romantică dar nu este singurul tip de iubire. Legătura noastră cu prietenii, familiile și copiii noștri poate fi la fel de semnificativă și, în multe cazuri, chiar mai exigentă.
A ne face datoria nu înseamnă doar a îndeplini repetitiv sarcinile care ne-au fost atribuite de soartă sau a suferi în tăcere resemnată; este dorința „de a urma curba marilor pasiuni, bruște, exigente și generoase”. Iubirea nu este doar o confruntare cu absurditatea lumii; este un refuz de a fi zdrobit de ea. Este una dintre modalitățile prin care fiecare dintre noi poate fi mai puternic decât stâncile sale. Nu putem face nimic pentru a schimba constrângerile existenței noastre. Ne așteaptă pe toți durerea și suferința. Fie vom eșua și va exista suferință, fie vom reuși, și vom întâlni totuși o durere imensă pe parcurs.
După cum a scris Camus, „absurditatea esențială a acestei catastrofe nu modifică faptul că ea există”. Dar depinde de noi cum trăim cu ea. Este alegerea noastră dacă ne ferim de săgețile sorții sau dacă stăm în lumina plină a soarelui în timp ce acesta strălucește deasupra noastră. Nu există lumină fără umbră, dar ceea ce Camus vrea să spună prin este „esențial să cunoști noaptea”, este că conștiința înfrângerii noastre face posibilă victoria curajului nostru: „absurdul poate fi rege, dar dragostea ne salvează de el”.
