Identitățile sociale pe care oamenii le posedă constituie o bază de identificare socială pe care oamenii o folosesc pentru a se autodefini. Teoria identității sociale afirmă că multiplele identități sociale constituie componente a unei scheme de sine sociale a persoanei. Schema sinelui social este definită ca un cadru organizat și structurat de cunoștințe unice în memorie, care leagă identitățile sociale la sine. Astfel, această schemă organizează identitatea socială și redirecționează atenția asupra unor noi informații despre sine (Tajfel, 1959; Tajfel & Turner, 1979; apud. Aquino & Reed, 2002).
Identitatea nu poate fi concepută în afara corpului în care aceasta „locuiește”, chiar dacă pe parcursul unei vieți umane acest corp este în continuă transformare și aproape toate celulele acestuia sunt înlocuite. Informațiile adunate din fluxul și refluxul experiențelor umane, modifică, definesc și transformă identitatea unei persoane, generând o constelație unică individuală. Desigur, se pot ridica întrebări precum „Ce anume face ca un om să rămână același odată cu trecerea timpului? În ce constă nucleul său care nu se modifică în timp? La ce se reduce identitatea cuiva?”, iar lista poate continua la nesfârșit. Dar actualitatea ne cere atenția spre ce se întâmplă în mediul virtual, când există rețele de socializare, care solicită și totodată oferă posibilitatea de a ne crea reprezentări de sine, dubluri și măști?
1. Acest mediu virtual oferă ocazia de a interacționa semnificativ cu o altă persoană fără a-i percepe prezența fizică. Asta înseamnă că scade importanța pe care corpul o avea în definirea identității personale. Corpul nu ne mai prea reprezintă în relația cu un alt om, însemnând că se pierde chiar locuința propriei identități, corporalitatea ca aspect defininitoriu al speciei.
2. Apoi, virtualizarea accentuată a relațiilor dintre oameni afectează major și contextele care ne definesc: aceste pseudo -evenimente, -întâlniri și -conversații ce se petrec pe ecrane, induc o seamă de iluzii, de neînțelegeri și de amăgiri tipice mediului digital.
Consecința acestor „actualizări” este că se reduce și se amână foarte necesara stabilizare de sine, adică acel sentiment de continuitate și de așezare a personalității în propria identitate reală. Motivul este că la fiecare intervenție în rețea, trebuie să te redefinești, să le re-arăți străinilor care ți-au dat “follow” cine ești și cu ce valori te asociezi. Dacă ești copil, adolescent sau tânăr, de fiecare dată când intervii în rețea trebuie, într-un fel, să decizi din nou cine ești. A decide încontinuu cine ești tu și, mai mult, de a și arăta în rețea ceea ce ai decis, constituie o presiune repetitivă și solicitantă.
Un tânăr care trebuie să tot decidă și să tot arate cine este (cine ar vrea să se creadă că este), se află deja într-un proces de virtualizare a propriei identități, atât în sens spațial (fiindcă în rețea nu sunt nicăieri), cât și temporal (nimic nu e stabil-fix). Această „fluidizare a identității” însoțită de presiunea deciziilor identitare pe care trebuie să le ia un tânăr poate genera deseori o retragere din realitate, o amânare și/sau un refuz al maturizării.
Mulți adolescenți și tineri se caută pe ei înșiși, însă prezența tot mai amplă în mediul virtual, le face tot mai dificilă constituirea unui nucleu identitar. Presiunea reprezentării în rețea este consumatoare de energie prin a tot spune, zi de zi, cine sunt și cu ce se identifică. Și toate acestea pentru că mulți dintre ei, în procesul de construire a propriului nucleu, nu numai că își virtualizează identitatea prin timpul petrecut în rețea, dar le este virtualizată și de către ceilalți, prin faptul că întâlnirile se petrec mai degrabă pe ecrane. Putem spune că identitatea fluidă este o problemă de epuizare deoarece viețile trăite pe ecrane, au transformat reprezentarea de sine în poate cea mai importantă activitate legată de viitor. Nu găsirea dragostei, nu căsătoria, nu copiii, nu profesia, nu altceva. Ci preocuparea pentru identitatea ta din mințile celorlalți. Iar asta subliniază doar câtă lipsă, câtă nevoie și câtă jinduire de conectare, de accceptare și de admirație măcar, dacă nu de afecțiune, există în ființa umană.
