În cazul vinovăției depresive, pacientul simte preocupare intensă cu privire la daunele pe care agresivitatea sa le produce sau le-ar putrea produce unei persoane pe care o iubește. Melanie Klein (1933) a arătat că dobândirea capacității de a experimenta vinovăția depresivă este o achiziție a perioadei dezvoltării. În perioada primei copilării, sugarul nu are nici o preocupare față de obiectele sale: le iubește dacă îl gratifică, le urăște dacă îl frustrează. În poziția depresivă, copilul începe să o recunoască pe mamă nu ca pe o colecție de părți anatomice (sân care îl hrănește, ochi care îi zâmbesc) ci ca pe o persoană cu o existență separată, cineva care îi oferă experiențe și bune, și rele. Astfel, copilul ajunge să resimtă îngrijorarea pentru supreviețuirea obiectului, vinovăția legată de agresivitatea sa anterioară și dorința de a-l repara. Copilul se teme acum de pierderea obiectului (bun) ca rezultat al agresivității sale (rele). Klein merge mai departe, sugerând că bebelușul, în agonia lui, tânjește să aibă capacitatea de a recupera obiectul iubit pierdut. Teama lui de a fi distrus obiectul pe care îl iubește motivează să-și mobilizeze întreaga iubire și creativitate pentru a repara daunele produse. Reapariția mamei și iubirea ei continuă față de bebelușul ei, îi oferă o extraordinare reasigurare bebelușului și îl ajută să-și depășească vinovăția depresivă. Mai mult chiar, slăbește credința bebelușului în omnipotența răutății lui și în puterea distructivității sale. Prin repetarea experienței de pierdere și recuperare, bebelușul dobândește o încredere crescută în forța obiectului său bun și in propria sa iubire și creativitate. Această pulsiune reparatorie este, în viziunea kleiniană, cel mai important impuls în direcția creșterii.
Al doilea tip de vinovăție care apare în contextul psihologiei bipersonale, este vinovăția de separare. Modell (1965) a susținut că procesul de separare-individuație este însoțit de vinovăția legată de separarea de obiectele parentale, de atingerea autonomiei și de crearea unei existențe proprii, aparte de cea a părinților. Modell sugerează că această vinovăție este prezentă într-o anumită măsură la oricine, reprezentând un conflict uman fundamental. În vinovăția de separare, convingerea de bază este că a avea ceva bun pentru sine echivalează cu privarea celuilalt. Unii oameni par împovărați de credința că nu au dreptul la o viață bună, nu au dreptul la o viață a lor, deoarece persoanele chinuite de vinovăție cred că au dobândit ceva în dauna altcuiva. Ei simt că nu au dreptul la o viață bogată și împlinită atât timp cât ceilalți membrii ai familiei continuă să sufere. Un mod prin care oamenii încearcă să își gestioneze vinovăția de separare este negarea separării prin menținerea iluziei că nu sunt atât de diferiți de obiectele lor primare. De exemplu, loialitatea fată de obiectele primare infantile poate lua forma unei identificări cu o mamă deprimată cronic, prin care un pacient poate nega separarea de mamă pentru a-și ușura vinovăția.
Dar care sunt fațetele acestei monezi a vinovăției? Pe de o parte, vinovăția este resimțită ca o povară, însă pe de altă parte, este resimțit și un sentiment de omnipotență și importanță. Deși o persoană se poate plânge că se simte împovărat de vinovăție și responsabilitate, ea își menține investiția în acea poziție deoarece se simte bine să fie atât de puternic. De fapt, descoperim deseori că sentimentele de neputință și inadecvare, generatoare de o rușine profundă, sunt deseori ascunse de iluziile unei omnipotențe grandioase. În cele din urmă devine evidentă conexiunea între omnipotență și vinovăție, respectiv între neputință și rușine. De asemenea, este mai ușor să se simtă omnipotența (însoțită de o vinovăție teribilă), decât să se simtă neputința (și rușinea asociată). În definitiv, oamenii au tendința să-și mărturisească vinovăția și sa-și ascundă rușinea.
Martha Stark- Analiza Rezistențelor
