Dihotomia dintre cel care simte prea mult cu cel care nu poate simți este un indice de discriminare grosier dar deseori întâlnit. În dinamicile relaționale dar și în realitățile interne se vorbește despre empatic-narcisic, salvator-agresor, despre arhetipul Martirului și arhetipul Tiranului, despre Înger și Zeu Neterminat. Sufletul nu se purifică numai prin durere, el are nevoie și de conștientizare.
Această simetrie polarizată reprezintă o oglindă ce emană o reflexie. Empatia și Agresivitatea, Îngerul și Zeul Neterminat sunt extreme care neagă întregul incapabile să perceapă reflexia întregirii. Natura umană, psihicul, inconștientul, vrea completare și echilibru. De aceea, ceea ce e negat la interior se manifestă la exterior ca soartă. Astfel a început un ritual psihic în care ambii trăiesc cu iluzia că salvarea e în celălalt, servind la același altar al dinamii posesiei. Unul oferă control, celălalt devotament, unul trăiește cu nevoia de a salva, celălalt cu foamea de a domina. Empatul trăiește după îndemnul „Durerea ta va purifica lumea” iar narcisicul după îndemnul „Voința ta este lumea”, simple proiecții care întăresc mitul salvării prin dominare. Martirul incapabil de refuz îngenunchează în fața dorinței de a fi iubit, de a controla prin iubire iar Tiranul este subjugat de dorința de a i se intelege cruzimea, de dorința de iubire necondiționată.
Empatia neconștientizată reprezintă o capcană sacră deoarece salvatorul și agresorul sunt sclavii acelorași zei interni căci empatul nu simte doar compasiune pentru abuzator, ci venerează imaginea divină, o proiecție, nu o persoană reală ci un zeu neterminat. Salvatorul își neagă agresivitatea și devine fermecat de cel care și-o manifestă fără rușine. Pe lângă dorința de a fi văzut asemeni unui zeu, instinctiv, abuzatorul simte că e vasul întunericului și agresivității celuilalt și o reflectă înapoi spunând „tu ești îngerul meu”, un text ce reprezintă ecoul mândriei ascunse a salvatorului. Astfel își hrănesc reciproc iluziile până se îneacă în puterea inconștientului și numesc iubire ceea ce e un ritual psihic. Îngerul crede că acceptând vina va câștiga iubirea iar Zeul Neterminat crede că distrugând iubirea se va elibera de vină, iluzii cu rădăcini arhetipale care nu unesc, ci devorează, cer sacrificiu, tăcere și sânge. Acest dans ancestral apare în mituri ale salvatorilor care mor pentru păcătoși, al regilor și profeților care distrug orașe pentru puritate și inocență de neatins. Și totuși, salvatorul crede că venerează divinul, când de multe ori adevărul e că acesta își pleacă capul în fața propriei umbre care e văzută ca întreg. Sufletul nu caută moralitate, ci intregire. Să iubești pe cineva înseamnă să-l vezi și să-l accepți așa cum e, nu așa cum sufletul tău are nevoie să-l vadă. Situațiile dureroase fac apel la conștientizare, la un indice de discriminare mai rafinat, la o resursă adaptativă care să genereze o reconceptualizare. Precum delicatețea fulgilor de zăpadă, raportarea la un reper al bândeții poate face posibilă o mai bună, mai clară și mai lină vedere.
