Concepțiile etimologice și istorice ale sufletului lasă limpede să se vadă că el este înțeles ca un conținut care ține pe de o parte de subiect, pe de alta de lumea spiritelor, adică de inconștient. De aceea sufletul are întotdeauna în el ceva pământesc și ceva de natura duhurilor. Sufletul nu își pierde niciodată poziția intermediară, de aceea este abordat ca o funcție situață între subiectul conștient și adâncurile inconștientului, inaccesibile subiectului. Forța (Dumnezeu) determinantă, acționând din aceste adâncuri este modelată de suflet, adică acesta creează simboluri și imagini, el însuși nefiind decât imagine.
Dacă așa cum spune Meister Eckhart, sufletul este în Dumnezeu, el încă nu a atins starea de beatitudine, atunci când această funcție este inundată în întregime de dynamis, nu se produce o stare de fericire. În schimb, atunci când Dumnezeu este în suflet, deci când sufletul ca vas înțelege inconștientul și se configurează pe sine ca imagine și ca simbol ale acestuia, atunci se produce o stare de fericire. Vedem de aici că starea de fericire este o stare creatoare.
Eckhart exprimă aici clar ideea de dependență a lui Dumnezeu de suflet și totodată faptul că sufletul este locul de naștere al lui Dumnezeu. Funcția de percepție (sufletul) sesizează conținuturile inconștientului și, în calitate de funcție creatoare, dă naștere, în formă simbolică, la dynamis (sufletul este atât ceea ce înțelege, cât și ceea ce este înțeles). Ceea ce zămislește sufletul sunt, din punct de vedere psihologic, imagini pe care rațiunea le consideră lipsite devaloare. Ele sunt lipsite de valoare în sensul că nu se pot valorifica eficient și nemijlocit în lumea obiectivă. Prima lor posibilitate de utilizare este cea artistică, în măsura în care subiectul dispune de o capacitate de exprimare în domeniul artei. O a doua modalitate de utilizare o constituie speculația filosofică, o a treia este cea cvasireligioasă care duce la erezii și întemeierea de secte, o a patra posibilitate este utilizarea forței cuprinse în imagini pentru orișice formă de excese.
Conștientizarea imaginilor are indirect importanță și pentru adaptarea la realitate, în măsura în care lumea reală este eliberată de adaosurile fantastice. Adaptarea este, desigur, un ideal. Dar ea nu este întotdeauna cu putință, căci există împrejurări în care singura adaptare posibilă este suferința resemnată. Această formă de adaptare pasivă este înlesnită de dezvoltarea imaginilor fanteziei. Spun „dezvoltare” deoarece fanteziile nu sunt la început decât materie primă, motiv pentru care ele trebuie supuse unui tratament care să le ducă la acea formă capabilă să stimuleze la maximum. Există două modalități de tratare, respectiv metoda reductivă și metoda sintetică.
Metoda reductivă reduce totul la instinctele primare, însă avantajul constă în faptul că reducerea la instinct duce la realitate, la o supraevaluare a realității și astfel la necesitatea sacrificiului. Metoda sintetică dezvoltă din materialul dat un proces de diferențiere a personalității. Această metodă dezvoltă fanteziile simbolice care rezultă din libidoul introvertit prin sacrificiu.
Pe baza acestei dezvoltări apare o nouă atitudine față de lume, care din cauza diferenței ei asigură o nouă declivitate. Am, denumit această trecere către noua atitudine funcție transcendentă. În atitudinea reînnoită reapare, ca prestație pozitivă, libidoul scufundat mai înainte în inconștient. Ea corespunde unei adevărate întoarcerei la o nouă viață. Este simbolul nașterii lui Dumnezeu.
Carl Jung, vol 6.
